Odata a trebuit sa ma duc la gara sa întîmpin un pachet de carti de la Bucuresti. Pentru ca încurcasem autobuzele, am ajuns cu o ora mai devreme. Am hotarît sa nu ma mai plimb aiurea încolo si încoace si m-am asezat pe o banca. Era foarte frig si eu m-am folosit de prilej pentru a ma ascunde sub gluga de privirile trecatorilor care, atunci cînd vad un popa, fluiera, rîd sau vor sa-i dea un leu. Asta nu pentru ca as fi un timid, dar uneori si aceste lucruri pot deveni obositoare.
De banca s-a apropiat un barbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl raspîndea. „Parinte, pot sa stau si eu?” (vorbea în rusa). „Stai”, i-am zis. S-a asezat cu greu (se sprijinea într-un bat), pe urma a adaugat: „Pot sa te întreb ceva?”
M-am pregatit sa aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa si a ramas cu cinci copii fara mama, ca vine din spital si are nevoie de cîtiva lei ca sa ajunga acasa. M-am si gîndit ca am numai doi lei ca sa ajung acasa si ca daca-i dau unul trebuie pe urma sa împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, ma aflam într-o situatie penibila.
„Parinte, ce sa fac ca sa ma mîntuiesc?”, au fost primele lui cuvinte. Aceasta întrebare a fost pentru mine ca o palma trasa nu de om, ci de Dumnezeu. Eu stiam ca asa încep discutiile numai în Pateric, iar în gara la Chisinau discutiile sînt de alta natura.
Zic: „Iarta pe toti, din tot sufletul”. „Eu îi iert”, zice. „Si nu vorbi despre nimeni de rau”. S-a gîndit putin, pe urma a zis: „Eu nu vorbesc pe nimeni de rau”. „Daca faci acestea, poti sa te mîntuiesti” – i-am zis, desi pe moment m-am gîndit ca nu-si da seama ce vorbeste. Apoi am adaugat: „Si sa crezi în Dumnezeu”. „Cred”, a zis.
A urmat o discutie destul de protocolara în care eu a trebuit sa-i raspund pe rînd la întrebari: daca trebuie sau nu sa respectam sîmbata, daca Dumnezeu e unul sau trei, daca icoana este idol si restul, ca în revistele pe care le gasim pe banci.
Discutia noastra s-a încins atunci cînd eu am zis ca Dumnezeu îsi schimba de multe ori hotarîrile. „Nu! Dumnezeu nu este fatarnic, El nu poate sa-si încalce cuvîntul”, a încercat el sa-L apere pe Dumnezeu. „Ba-l schimba, zic. Adu-ti aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe – si s-a cait Dumnezeu ca i-a facut pe oameni si a zis: voi stîrpi neamul acesta -, dar pe urma s-a razgîndit si a hotarît sa-l lase pe Noe cu familia sa ca sa prelungeasca neamul omenesc. Dumnezeu îsi schimba hotarîrile, Dumnezeu nu este mîndru si încapatînat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice, numai sa ne cîstige dragostea noastra”. Barbatul acela de lînga mine, care pîna atunci îmi parea un cersetor beat cu curaj de vorba, s-a înviorat de o durere si o bucurie cunoscuta mie, iar ochii lui s-au înlacramat discret: „Sa stii ca tu ai dreptate”, a zis.
„Dumnezeu este dragoste – a continuat el si se vedea ca aceste cuvinte sînt singurele pe care îi place sa le pronunte. Eu stiu ca Dumnezeu este dragoste si eu stiu ca El este”. Apoi s-a lovit cu mîna peste genunchiul stîng si a zis: „Vezi? Asta nu-i!” Pe urma, lovindu-se peste celalalt picior a adaugat: „Si nici asta nu trebuia sa fie!” Abia atunci mi-am dat seama ca nu are un picior. „Eu trebuia sa nu mai fiu deloc. Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Si eu stiu ca Dumnezeu este”.
Arata prea batrîn pentru Afganistan. M-am gîndit ca poate a fost ofiter, ma rog, chiar daca nu prea arata. Dar am pus îmbatrînirea lui atît de grabnica pe seama bauturii si a suferintei. „Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am tinut 6 ani, dar pe urma m-au „decontat”… am calcat pe o mina. M-am trezit în spital. L-am vazut numai pe medicul-sef, un colonel, aratînd cu degetul: Pe asta duceti-l „încolo”, adica…, întelegi, la groapa. Un picior îmi zburase, celalalt abia se mai tinea, eram numai bucati.
Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru ca eu nu credeam în Dumnezeu, si am zis: „Daca esti, ajuta-ma sa ma ridic”. Si atunci eu am simtit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere si eu m-am ridicat. Cînd m-a vazut colonelul s-a holbat la mine si m-a întrebat: „Tu ce faci? Eu parca am zis ca tu sa mergi „încolo”… „Eu n-am sa merg „încolo” – i-am zis -, si nici tu n-o sa mergi „încolo”… nimeni nu trebuie sa mearga „încolo”. „Da, dar tu… cum te-ai ridicat?” „Dumnezeu m-a ridicat”. „Care Dumnezeu? Tu trebuie sa mergi sa te lecuiesti la cap! Sau nu stii ce a zis Darwin” „Eu stiu ce a zis Darwin. Dar uite ca tu ai zis ca eu sa ma duc „încolo”, dar Dumnezeu nu m-a lasat sa ma duc „încolo”. „Care Dumnezeu? Ce vorbesti? Unde este Dumnezeu?!” „Cum unde? Iata, Dumnezeu”. „Unde?” „Aici Dumnezeu si aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.
„Stii, parinte – ma asigura el -, Dumnezeu este si El este dragoste. Eu stiu ca El ma iubeste, eu nu stiu pentru ce El ma iubeste, eu sînt betiv si, ce sa mai spun, sînt cel mai murdar om din lume. Dar cred ca El ma iubeste pentru ca eu sînt al Lui. Si el pe fiecare om îl iubeste asa. Stii ce înseamna ca Dumnezeu e dragoste? El nu spune fa cutare sau cutare, El nu îndrazneste sa spuna nimic, pentru ca El ne iubeste. Dar El se uita la mine si zice: Tolia, nu este bine ca tu te tavalesti în glod, hai, ridica-te, hai, te rog, ridica-te, uite, Eu o sa te ajut sa te ridici. Si eu ma ridic putin si pe urma iara cad, dar Dumnezeu nu înceteaza sa ma iubeasca. Si eu simt asta si mie mi-i rusine. Eu si azi l-am rugat pe Dumnezeu pentru un lucru si El m-a ascultat si a îndeplinit. Întelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut…”
M-am gîndit a mia oara ca aceasta dragoste a lui Dumnezeu ne sminteste. De multe ori noi ne surprindem la gîndul ca nu e drept ca Dumnezeu sa iubeasca, fara masura si fara socoteala, chiar asa pe oricine, calcînd orice buna rînduiala si orice închipuire a noastra despre dragoste.
Autobuzul meu venise de jumatate de ora si a lipsit putin ca sa-l scap. M-am ridicat si am multumit noului meu prieten si parinte pentru ca m-a mai învatat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbratisat fara patos si fara schimb de adrese, fagaduindu-ne ca nu ne vom uita unul pe altul.
Pr. Savatie Baştovoi
