Despre duminica Tomei,7 min de citit

        Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlaţi ucenici că nu va crede că Domnul a Inviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: „adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Drept care Toma covârşit, răspunde: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

        Dar dacă nu pregetăm a cerceta şi celelalte Evanghelii, constatăm că nu numai Toma a fost necredincios; necredincioşi au fost toţi apostolii, aşa încât duminica Tomei (subînţeles: necredinciosul) s-ar cuveni să se numească a tuturor apostolilor bântuiţi de necredinţă.

        In adevăr, referatul Sfântului Marcu (16, 10-14) ne-o arată pe Maria Magdalena mergând să-i vestească pe apostoli că L-a văzut pe Domnul viu şi pe aceştia nedându-i crezare. Mergând alţi doi care-L văzuseră în drum spre o ţarină, Iisus li Se arată şi-i ceartă pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor.

        Referatul Sfântului Luca (24, 10-43) este şi mai explicit: vestirea celor unsprezece de către mironosiţe are drept rezultat că relatarea lor e considerată a fi o aiurare (versetul 11) ori, spun alte traduceri, vorbe goale sau delir. Ni se relatează în continuare întâmplarea cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus. Textul ne arată că
erau cuprinşi de întristare şi că nu mai nădăjduiau, după ce trecuseră trei zile de la răstignire, ca spusele învăţătorului lor să se realizeze. Şi dânşii, pomenind informaţia transmisă de femei, folosesc un limbaj foarte sceptic (nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat… zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu:) „nişte femei”, „ne-au spăimântat”, „zicând că”, limbajul este cum nu se poate mai reticent, mai prevăzător, mai neentuziast. De la versetul 36 încolo, Evanghelia Sfântului Luca e categorică: atunci când Iisus li Se înfăţişează stând în mijlocul lor, ei  înspăimântându-se şi înfricoşându-se – cred că văd duh. Domnul,(vorbind aidoma lui Toma în textul de la Ioan) îi mustră şi-i pofteşte să se uite la mâinile şi picioarele Lui, să-L pipăie şi să constate că nu e nălucă ori duh. Mai mult decât atât. Spre a-i convinge pe deplin şi a şterge orice urmă de îndoială din mintea lor le cere de mâncare şi mănâncă înaintea lor.

        Nu încape, aşadar, dubiu că n-au crezut toţi, nu doar Toma, n-au crezut pentru că nici nu era de crezut! Intr-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea şi înfrângerea lui Iisus drept definitive şi ireversibile. Făgăduinţele învăţătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgiri ale cugetului!

        Prăbuşirea trupească în toată nimicnicia şi grozăvia ei surpase avântul cugetelor şi căldura sufletelor ucenicilor.

        Ca şi alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paşti pune problema credinţei, despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greşeala aceasta fundamentală au săvârşit-o fariseii, saducheii, bătrânii şi cărturarii care, pe Golgota, exclamau: „Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe Cruce, ca să vedem şi să credem” (Marcu 15, 30). Dacă vezi, nu-ţi mai rămâne decât să înregistrezi, să constaţi şi să te supui. Dar credinţa tocmai aceasta nu e. Ci, dimpotrivă, „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei. 11, 1). A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede, (încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală, irefragabilă a credinţei). De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe (ori şi potrivnică lor) au dat dovadă Apostolii: I-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele.

        Şi totuşi, Domnul le face pe voie, lui Toma şi celorlalţi ucenici ai Săi: le dovedeşte învierea Sa pe cale materială, aşa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile şi picioarele Sale, îi pofteşte să-L pipăie, să-şi pună mâna în coasta Lui. Dacă-i aşa, înseamnă că Toma şi ceilalţi apostoli erau scuzaţi, că Domnul le-a înţeles nedumerirea, că Şi-a dat seama că nu se putea să nu fi fost biruiţi de prea evidentul caracter definitiv şi iremediabil al răstignirii, îngăduinţa, complezenţa lui Hristos adeveresc că apostolii, omeneşte vorbind, nu puteau reacţiona altfel decât prin deznădejde, urmare a înjositoarei ucideri a învăţătorului lor.

        Invierea, mister care depăşeşte şi sfărâmă înţelegerea omenească, presupune o credinţă în stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza ori bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabileşte o legătură directă cu Dumnezeu, a realiza că prin credinţă în ce este de necrezut intrăm – aşa cum enunţa marele nostru Mircea Eliade – în relaţie cu misterele din urmă ale creaţiei şi cu lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

        In Duminica Tomei însă revenim cu toţii la nivelul minţii omeneşti. Hristos însuşi recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adică ale făpturii: îşi arată mâinile şi picioarele şi coasta, cere de mâncare ca să demonstreze că nu este duh.

        Zilele de sfârşit ale Mântuitorului aşa ni se înfăţişează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior at duminicii Floriilor când e aclamat cu osanele şi numit împărat şi Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succede un nou punct superior, maxim – al Invierii!- şi el urmat de momentul chenozei probatorii din duminica Tomei (Iisus trebuie să-şi dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al Inălţării, care pune capăt liniei sinusoidale şi mişcării pendulate.

        Fiind şi noi toţi constienti, prin credinta de invierea lui Hristos, noi  care credem şi-L mărturisim pe Hristos a fi Domn şi Dumnezeu, Să-L rugăm să Se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită duminica Tomei, când ieşim de sub vraja zilelor pascale şi de sub scutul săptămânii luminate şi reintrăm în îfruntariile minţii omeneşti şi ale vieţii pământeşti, întru aceasta să ne dovedim creştini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinţei în Invierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoţească, să ne ocrotească, să ne călăuzească şi să ne întărească. Dacă, spre a nu fi socotiţi lipsiţi de modestie şi discreţie, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov: „Hristos a Inviat!”, să repetăm tot atât de stăruitor exclamaţia aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a rugăciunii inimii.

        Bunul Dumnezeu sa va binecuvanteze !

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments