Pilda nunții fiului de împărat. Duminica a XIV-a după Rusalii
„Asemănatu-s-a Împărăția cerurilor omului împărat care a făcut nuntă fiului său.” (Matei 22, 2)
Sunt cuvinte ale Mântuitorului pe care le-am auzit poate de multe ori și care, tocmai pentru că ne sunt cunoscute, riscă să treacă pe lângă noi fără să mai lăsăm loc întrebării pe care o ascund. Un împărat face nuntă fiului său și își cheamă invitații la ospăț. Totul este pregătit. Bucuria este acolo, masa este întinsă, slujitorii au fost trimiși să-i cheme pe cei care fuseseră invitați, iar împăratul nu le cere nimic în schimbul acestei invitații. Le cere doar să vină. Și totuși, oamenii găsesc motive să nu vină.
Unul pleacă la țarina lui, altul la neguțătoria lui. Fiecare are ceva de făcut, fiecare are un motiv care, privit separat, pare firesc. Nu ni se spune că unul s-a dus să facă un rău, iar celălalt să săvârșească un păcat. Unul avea pământ, altul avea negustorie. Aveau treburi. Aveau responsabilități. Aveau viața lor.
Și tocmai aici este una dintre cele mai adânci înțelesuri ale acestei pilde: omul se poate îndepărta de Dumnezeu nu numai prin păcatele pe care le face, ci și prin lucrurile obișnuite ale vieții, atunci când acestea ajung să-i ocupe tot sufletul.
Cât de bine cunoaștem această stare!
Avem serviciu, avem familie, avem copii, avem rate, avem griji, avem telefoane la care trebuie să răspundem, oameni care ne caută, lucruri care trebuie rezolvate. Dimineața începe înainte să ne dăm seama și seara ajungem acasă cu mintea încă prinsă în toate cele pe care nu am reușit să le terminăm. Spunem că nu avem timp să ne rugăm, că nu putem ajunge la biserică, că suntem prea obosiți pentru o spovedanie, că vom face toate acestea când lucrurile se vor mai liniști.
Numai că lucrurile nu se liniștesc aproape niciodată.
Întotdeauna apare ceva.
Întotdeauna mai este o problemă de rezolvat, un drum de făcut, o sumă de câștigat, un lucru de cumpărat, un om de mulțumit. Și, fără să ne dăm seama, putem ajunge să trăim ani întregi spunându-ne că Dumnezeu poate să mai aștepte.
Aceasta este tragedia omului care nu-L respinge pe Dumnezeu, dar Îl amână.
Și amânarea poate fi uneori mai periculoasă decât un refuz spus răspicat, pentru că omul care spune „nu” știe că a refuzat, în timp ce omul care spune mereu „mai târziu” ajunge să creadă că încă este aproape.
Împăratul trimite slujitorii din nou: „Iată, prânzul meu l-am pregătit; junicile mele și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă!” (Matei 22, 4).
Observați cuvântul acesta: toate sunt gata.
Dumnezeu nu ne cheamă la ceva ce încă nu există. El nu ne spune să așteptăm până când va pregăti ceva pentru noi. Chemarea Lui vine acum. Harul Lui este acum. Biserica este acum. Pocăința este acum. Întoarcerea este acum.
Noi suntem cei care spunem că încă nu este momentul.
Și poate că ar trebui să ne întrebăm sincer: dacă Dumnezeu ne-ar spune astăzi, în liniștea inimii noastre, „Vino”, ce motiv am găsi să nu venim?
Poate că am spune că suntem prea ocupați. Poate că am spune că nu avem timp. Poate că am spune că mai întâi trebuie să rezolvăm anumite lucruri. Poate că am spune că încă nu suntem pregătiți.
Dar pentru Dumnezeu nu există o zi mai potrivită decât ziua în care omul își deschide inima.
De aceea Hristos vorbește despre Împărăția cerurilor ca despre o nuntă. Nu ca despre o pedeapsă, nu ca despre o obligație rece, ci ca despre o bucurie la care omul este invitat. Dumnezeu nu vrea să ne privească de la distanță. El ne cheamă la masa Lui, la comuniune, la viață.
Numai că pentru a merge la o nuntă trebuie să accepți invitația.
Aici este libertatea omului și, în același timp, drama lui. Dumnezeu poate să deschidă ușa, dar nu ne trage cu forța înăuntru. Poate să trimită oameni către noi, poate să ne vorbească prin Evanghelie, prin conștiință, printr-o încercare, printr-o întâlnire, printr-un cuvânt pe care îl auzim într-o biserică după ce nu mai fuseserăm acolo de multă vreme, dar răspunsul rămâne al nostru.
Uneori Dumnezeu ne cheamă printr-o durere.
Alteori ne cheamă printr-o bucurie.
Uneori ne cheamă printr-un om care ne iubește suficient încât să ne spună adevărul.
Alteori ne cheamă printr-o neliniște pe care nu știm de unde o avem. Avem aproape tot ceea ce ne-am dorit și totuși sufletul nu se odihnește. Avem casă, avem serviciu, avem oameni în jurul nostru, avem lucruri pe care alții poate ni le invidiază și, cu toate acestea, atunci când rămânem singuri, simțim că undeva lipsește ceva.
Poate că acolo începe chemarea.
Poate că în acea neliniște Dumnezeu ne spune: „Vino.”
Problema este că omul contemporan s-a obișnuit să fugă de orice liniște în care ar putea să se întâlnească cu el însuși. Deschide telefonul, verifică mesajele, privește un videoclip, intră pe o rețea de socializare, citește ceva, răspunde cuiva, caută altceva. Nu mai suportăm foarte ușor câteva minute în care să nu se întâmple nimic. Ne este teamă de liniște pentru că în liniște încep să se audă lucrurile pe care le-am acoperit cu zgomot.
Acolo poate apărea întrebarea: „Cum trăiesc?”
Nu „cum arăt?”, nu „ce am?”, nu „ce cred ceilalți despre mine?”, ci „ce se întâmplă cu sufletul meu?”
Și poate că aceasta este una dintre întrebările pe care Evanghelia de astăzi vrea să le trezească în noi.
Dar pilda merge mai departe și devine, într-un anumit sens, și mai frumoasă. Cei care fuseseră invitați refuză. Atunci împăratul spune slujitorilor să meargă la răspântiile drumurilor și să-i cheme pe toți cei pe care îi vor găsi.
Și sala se umple.
Aici este Biserica.
Aici suntem noi.
Nu am venit la Dumnezeu pentru că am fost cei mai buni oameni. Nu am ajuns la biserică pentru că ne-am rezolvat toate problemele înainte de a intra pe ușă. Venim cu viețile noastre amestecate, cu lucruri pe care le regretăm, cu răni pe care încă le purtăm, cu păcate despre care nu vrem să vorbim și cu întrebări la care nu avem răspuns.
Și Dumnezeu spune: „Vino.”
Acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care le poate auzi un om.
Vino chiar dacă ai căzut.
Vino chiar dacă ai plecat.
Vino chiar dacă ai stat departe.
Vino chiar dacă ai făcut lucruri de care îți este rușine.
Vino chiar dacă nu mai știi să te rogi.
Vino și vom începe de acolo.
De aceea Biserica nu trebuie privită ca un loc în care intră numai oamenii care au reușit să fie buni. Dacă ar fi așa, nu ar mai avea cine să intre.
Biserica este locul în care omul vine pentru că știe că singur nu se poate vindeca.
Poate că unii dintre noi au stat prea mult la răspântie. Au privit biserica de la distanță, au spus că într-o zi se vor întoarce, au păstrat undeva în suflet amintirea rugăciunii învățate de la mama sau de la bunica, dar anii au trecut.
Evanghelia nu spune că trebuie să rămâi la răspântie până când devii vrednic.
Te cheamă.
Vino.
Și tocmai când am crede că totul este numai despre bucurie, Hristos introduce în pildă un lucru care ne pune în fața unei alte realități. Împăratul intră să vadă pe cei care veniseră și găsește acolo un om care nu avea haină de nuntă.
Îl întreabă: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”
Omul nu răspunde.
Tăcerea lui spune totul.
A venit la nuntă, dar nu s-a pregătit pentru ea.
A primit invitația, dar nu a înțeles că întâlnirea cu împăratul cerea și o schimbare.
Aici se află o mare primejdie pentru omul religios. Poți fi aproape de lucrurile sfinte și totuși să rămâi neschimbat. Poți veni la biserică ani de zile și să pleci din ea cu aceeași inimă cu care ai intrat. Poți să știi rugăciuni, să cunoști rânduieli, să aprinzi lumânări, să vorbești despre Dumnezeu și, cu toate acestea, să nu fi început încă lucrarea adevărată a schimbării.
Haina de nuntă nu este despre hainele pe care le purtăm înaintea oamenilor. Este despre omul care devenim înaintea lui Dumnezeu.
Și aici trebuie să fim foarte atenți, pentru că există o formă de creștinism care se mulțumește cu exteriorul. Omul știe când sunt sărbătorile, știe ce lumânare să aprindă, știe unde să stea în biserică, știe ce cuvinte să spună, dar acasă continuă să fie aspru cu soția, își jignește copiii, nu își vorbește cu fratele de ani de zile, își înșală aproapele, minte atunci când îi este folositor și nu poate ierta o rană veche.
Ce s-a schimbat?
Haina a rămas aceeași.
Poate mai curată la exterior, poate mai frumoasă în ochii oamenilor, dar Dumnezeu privește mai adânc.
El vede omul care suntem atunci când nu ne mai vede nimeni.
Acolo se află adevărul credinței.
Nu în fotografia pe care o punem cu o icoană.
Nu în cuvintele frumoase pe care le spunem despre Dumnezeu.
Nu în imaginea pe care o construim în fața celorlalți.
Ci în felul în care trăim atunci când nu avem spectatori.
Cum vorbești cu omul care te-a supărat?
Ce faci când ai ocazia să înșeli și nimeni nu te-ar putea descoperi?
Cum te porți cu cel care nu îți poate întoarce nimic?
Ce faci cu omul care te-a rănit?
Ce se întâmplă în sufletul tău atunci când altul reușește și tu ai fi vrut să fii în locul lui?
Acolo se vede haina.
De aceea pilda aceasta este atât de actuală. Trăim într-o vreme în care imaginea a devenit aproape o a doua identitate. Omul nu mai este preocupat doar de cine este, ci și de cum este văzut. Își alege cu grijă fotografiile, cuvintele, hainele, locurile, oamenii cu care apare, lucrurile pe care le arată și pe cele pe care le ascunde. Uneori ajunge să trăiască mai mult pentru imaginea vieții lui decât pentru viața însăși.
Și putem face același lucru și cu credința.
Putem construi o imagine de om credincios, fără să lăsăm credința să intre în locurile în care avem cel mai mult nevoie de ea.
Poți să fii foarte convingător în fața oamenilor și foarte gol atunci când rămâi singur.
Poți să ai o pagină plină de cuvinte despre iubire și să nu poți ierta în propria familie.
Poți să vorbești despre Dumnezeu și să trăiești ca și cum Dumnezeu nu te-ar vedea.
Haina de nuntă este, în cele din urmă, adevărul vieții noastre.
Și Dumnezeu nu ne cere să fim fără greșeală. Ne cere să nu ne împăcăm cu greșeala. Este o diferență uriașă.
Un om poate cădea și poate avea haină de nuntă, dacă după cădere se ridică și își recunoaște păcatul. Poate greși și poate rămâne aproape de Dumnezeu, dacă are smerenia de a spune: „Am greșit.” Poate să fie slab și totuși să meargă înainte, dacă nu transformă slăbiciunea în justificare.
Pocăința este tocmai această întoarcere.
Nu o declarație spusă o dată, ci o lucrare care continuă.
De aceea spovedania este atât de importantă. Nu pentru că Dumnezeu nu știe ce am făcut, ci pentru că omul are nevoie să iasă din ascundere. Atâta timp cât îți justifici păcatul, el rămâne închis în tine. Când ai curajul să-l mărturisești înaintea lui Dumnezeu, începe să se deschidă o ușă.
Poate că uneori omul spune: „Nu mai are rost să mă spovedesc, pentru că tot cad.”
Dar tocmai atunci trebuie să vii.
Nu te spovedești pentru că ai devenit perfect. Te spovedești pentru că vrei să începi din nou.
Într-o lume în care omul este învățat să creadă că trebuie să se descurce singur, Evanghelia spune ceva cu totul diferit. Împărăția este o nuntă, iar la nuntă nu vii pentru tine însuți. Vii pentru o întâlnire.
Credința nu este un proiect individual în care omul își construiește propria versiune de Dumnezeu și apoi se declară mulțumit. Credința înseamnă întâlnirea cu Hristos și, din această întâlnire, începe schimbarea.
De aceea Hristos nu ne spune doar: „Vino la biserică.”
Ne spune, prin întreaga Evanghelie: „Lasă-Mă să intru în viața ta.”
Asta este mai greu.
Pentru că putem să venim la biserică fără să-L lăsăm pe Dumnezeu să atingă anumite locuri din noi.
Putem să-I dăm o oră duminica și să păstrăm pentru noi restul săptămânii.
Îi dăm timpul pe care îl considerăm disponibil, dar nu-I dăm voința noastră.
Îi cerem ajutorul, dar nu vrem să renunțăm la ceea ce ne face rău.
Îi cerem pace, dar păstrăm cu grijă resentimentul.
Îi cerem iertare, dar nu vrem să iertăm.
Îi cerem binecuvântare, dar nu vrem să schimbăm nimic în felul în care trăim.
Aici se află omul fără haină de nuntă.
Poate că una dintre cele mai importante întrebări pe care ni le pune această Evanghelie este: mai am loc pentru Dumnezeu în viața mea?
Nu în teorie.
În programul meu real.
În felul în care îmi folosesc timpul.
În felul în care îmi cresc copiii.
În felul în care îmi tratez părinții.
În felul în care îmi câștig banii.
În felul în care vorbesc cu oamenii.
În felul în care mă port atunci când sunt nervos.
În felul în care mă comport atunci când nimeni nu mă vede.
Pentru că Dumnezeu nu vrea să fie o fotografie de pe peretele casei noastre. El vrea să fie prezent în viața noastră.
Iar pentru omul contemporan aceasta poate fi una dintre cele mai grele lupte: să nu lase lumea să-i stabilească ritmul interior.
Telefonul îți poate spune că trebuie să răspunzi imediat.
Societatea îți poate spune că trebuie să ai mai mult.
Piața îți poate spune că trebuie să cumperi.
Rețelele sociale îți pot spune că trebuie să arăți fericit.
Cariera îți poate spune că trebuie să urci.
Toți au ceva de spus despre viața ta.
Dar Dumnezeu încă te întreabă: „Unde este inima ta?”
Și aceasta este o întrebare pe care niciun algoritm nu o poate răspunde în locul tău.
Mai există ceva în această pildă care nu trebuie trecut cu vederea. Cei care au fost chemați la nuntă nu au fost oameni fără probleme. Unii dintre cei aduși de la răspântii poate erau oameni pe care ceilalți îi priveau cu neîncredere. Și totuși, ei au intrat.
Asta înseamnă că Dumnezeu nu așteaptă de la noi o biografie fără greșeală. Așteaptă un suflet care poate fi lucrat.
Uneori ne judecăm atât de aspru încât nici nu mai avem curaj să ne apropiem de Dumnezeu. Ne uităm la trecut și spunem: „După tot ce am făcut, cum să mai vin?”
Dar Dumnezeu nu te întreabă mai întâi ce ai fost.
Te întreabă ce vrei să devii.
Aceasta este frumusețea pocăinței.
Un om poate avea un trecut greu și totuși să aibă un viitor luminos dacă își schimbă direcția. Un om poate să fi pierdut ani, dar poate începe să-i folosească altfel pe cei care i-au mai rămas. Poate să fi rănit și să învețe să ceară iertare. Poate să fi fost rănit și să înceapă să lase jos povara pe care a purtat-o atât de mult.
Nu putem schimba ieri.
Putem însă să nu mai lăsăm ieri să ne conducă mâine.
Iubiți credincioși,
Pilda nunții fiului de împărat este, în fond, o invitație la o viață în care Dumnezeu nu mai este lăsat la margine. Nu ne cheamă să fugim de lume, să abandonăm responsabilitățile, să neglijăm familia sau munca. Ne cheamă să punem toate acestea în ordinea lor adevărată, astfel încât lucrurile pe care le avem să nu ajungă să ne stăpânească sufletul.
Poți să muncești și să te rogi.
Poți să ai grijă de familie și să ai timp pentru Dumnezeu.
Poți să studiezi și să-ți păstrezi sufletul viu.
Poți să ai bani fără ca banii să devină stăpânul tău.
Poți să folosești tehnologia fără să-i devii rob.
Poți să fii prezent în lumea aceasta fără să uiți că viața ta nu se termină la ceea ce se vede.
Adevărata problemă nu este ceea ce avem, ci locul pe care lucrurile îl ocupă în inima noastră.
De aceea, atunci când împăratul spune: „Veniți la nuntă!”, Dumnezeu nu ne cere să lăsăm viața deoparte. Ne cere să o trăim împreună cu El.
Iar dacă am intrat la nuntă, trebuie să purtăm și haina.
Haina aceea nu se cumpără dintr-un magazin și nu poate fi admirată într-o fotografie. Ea se țese încet, în fiecare zi, din felul în care alegem să fim cu oamenii pe care Dumnezeu i-a pus lângă noi, din felul în care ne ridicăm după o cădere, din sinceritatea cu care venim la spovedanie, din răbdarea pe care o avem cu cei slabi și din curajul de a renunța la ceea ce știm că ne desparte de Dumnezeu.
Poate că astăzi unii dintre noi avem nevoie să răspundem pentru prima dată chemării.
Alții poate trebuie să ne întoarcem.
Iar alții avem nevoie să privim haina și să recunoaștem că, deși suntem în biserică, există încă locuri din suflet în care Hristos nu a intrat.
Nu este prea târziu.
Atâta vreme cât omul poate spune „Doamne, ajută-mă”, drumul nu este închis.
Atâta vreme cât există pocăință, există început.
Atâta vreme cât inima mai poate plânge pentru păcat, nu este moartă.
Atâta vreme cât omul mai poate ierta, poate începe să se vindece.
Atâta vreme cât mai poate veni la Dumnezeu, ușa rămâne deschisă.
Împăratul a pregătit ospățul.
Chemarea continuă.
Și poate că astăzi, în loc să ne întrebăm de ce nu mai vin oamenii la biserică, ar trebui să ne întrebăm fiecare dintre noi dacă noi înșine mai auzim chemarea.
Poate că Dumnezeu ne spune, în taina inimii:
„Vino. Am pregătit masa. Te-am așteptat.”
Iar răspunsul nostru nu trebuie să fie o promisiune pentru cândva.
Poate fi chiar astăzi.
Să intrăm.
Să rămânem.
Să ne schimbăm.
Și să nu uităm haina cu care Dumnezeu vrea să ne vadă în ziua în care ospățul nu va mai fi doar o imagine a Împărăției, ci realitatea în care vom sta înaintea Lui.
