O privire ortodoxă asupra iubirii de țară
Când vorbim despre patriotismul copiilor români de astăzi, riscăm să cădem foarte ușor în două extreme. Unii spun că tinerii nu-și mai iubesc țara, că nu mai cunosc istoria, că nu mai respectă tradițiile și că primul lor gând este să plece. Alții consideră că patriotismul este o idee învechită, legată de o lume care nu mai există, iar copilul de astăzi trebuie să fie mai degrabă „cetățean al lumii”. Între aceste două poziții există însă o realitate mult mai complicată.
Copilul român de astăzi nu s-a născut fără rădăcini. El s-a născut într-o lume în care rădăcinile sunt acoperite permanent de zgomot.
Într-o singură zi, copilul poate asculta muzică americană, poate vorbi cu un coleg din altă țară, poate urmări un influencer din Coreea, poate juca un joc creat în Statele Unite, poate vedea pe telefon imagini din Paris, Dubai sau New York și, în același timp, poate locui într-un sat românesc în care bunica încă aprinde candela seara. Pentru el, lumea nu mai este satul, orașul sau chiar România. Lumea a intrat în camera lui.
Aceasta schimbă radical felul în care se formează identitatea.
Copilul de astăzi nu mai primește România doar de la părinți și de la școală. O primește, în fiecare zi, amestecată cu sute de alte lumi.
Iar întrebarea adevărată nu este dacă acest copil trebuie izolat de lume.
Nu poate fi.
Întrebarea este dacă, în mijlocul lumii, mai știe cine este.
Din punct de vedere creștin-ortodox, patriotismul nu este o idolatrizare a națiunii și nici transformarea țării într-un substitut pentru Dumnezeu. Creștinul nu se închină României. Se închină lui Dumnezeu. Dar tocmai pentru că Îl iubește pe Dumnezeu, învață să respecte locul în care Dumnezeu l-a așezat, oamenii printre care s-a născut, limba pe care a primit-o, părinții, bunicii, memoria celor care au fost înaintea lui și responsabilitatea față de cei care vor veni după el.
Patriotismul sănătos începe, de fapt, cu recunoștința.
Un copil care știe să spună „mulțumesc” pentru ceea ce a primit de la părinții lui va putea înțelege mai ușor și ce înseamnă să primești o țară de la cei care au trăit înaintea ta.
Pentru că România nu este doar teritoriul dintre anumite granițe.
România este limba în care copilul a auzit prima dată „te iubesc”.
Este glasul mamei.
Este mâna tatălui.
Este casa bunicilor.
Este biserica în care a fost botezat.
Este satul în care a alergat vara.
Este mirosul pâinii.
Este cimitirul în care se odihnesc oamenii familiei.
Este numele celor pe care poate nu i-a cunoscut niciodată, dar fără de care el nu ar fi existat.
Aici se află una dintre cele mai mari probleme ale educației patriotice contemporane: copilului i se vorbește uneori despre țară ca despre o noțiune abstractă, în timp ce patriotismul adevărat este profund concret.
Nu poți să-i ceri unui copil să iubească „România” dacă pentru el România înseamnă doar o hartă agățată în clasă.
Trebuie să-i arăți România.
Să-l duci la mormântul bunicului.
Să-i povestești cine a fost străbunicul.
Să-i arăți biserica satului.
Să-l duci la o mănăstire.
Să-i vorbești despre oamenii care au construit casa familiei.
Să-i arăți o fotografie veche.
Să-i explici de ce în anumite zile se trage clopotul.
Să-i spui de ce există o cruce la marginea drumului.
Să-i arăți un monument și să-i spui că acolo nu este doar piatră, ci memoria unor oameni.
Copilul trebuie să simtă țara înainte să-i ceri să o iubească.
Altfel, patriotismul rămâne o lecție pentru teză.
Iar copilul uită lecția imediat după ce a primit nota.
Există însă o întrebare și mai profundă: ce fel de patriotism vrem să transmitem?
Pentru că și aici putem greși.
Un copil nu trebuie învățat să urască alte popoare pentru a-și iubi țara.
Nu trebuie să-i spunem că românul este superior altuia.
Nu trebuie să-l învățăm că Dumnezeu iubește România mai mult decât celelalte popoare.
Nu trebuie să transformăm tricolorul într-un idol.
Nu trebuie să confundăm dragostea de țară cu disprețul față de străini.
Aceasta nu este viziune creștină.
Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc” și că oamenii sunt chemați să-L caute pe Dumnezeu. Creștinismul nu desființează identitatea popoarelor, dar o așază într-o ordine mai înaltă.
Mai întâi Dumnezeu.
Apoi omul.
Apoi toate celelalte apartenențe ale lui.
Românul poate fi român fără să înceteze să fie creștin.
Iar creștinul poate să-și iubească țara fără să urască alt popor.
Aici este diferența dintre patriotism și naționalismul devenit patimă.
Copilul trebuie să învețe că România nu este perfectă.
Va vedea singur acest lucru.
Va vedea drumuri proaste, corupție, sărăcie, nedreptăți, spitale în dificultate, școli care au probleme, oameni dezamăgiți și tineri care pleacă.
Dacă îi spunem copilului că România este „cea mai frumoasă țară din lume” și apoi realitatea îi arată contrariul, riscăm să-l învățăm nu patriotism, ci neîncredere în părinții lui.
Mai sănătos este să-i spunem adevărul.
Da, România are probleme.
Da, multe lucruri trebuie schimbate.
Da, există oameni care au făcut rău acestei țări.
Da, există nedreptăți.
Dar tocmai pentru că este a noastră, avem responsabilitatea să nu o abandonăm sufletește.
Un copil trebuie să învețe că poți iubi ceva imperfect.
Așa cum îți iubești familia.
Familia nu este perfectă.
Părinții nu sunt perfecți.
Copiii nu sunt perfecți.
Și totuși, dragostea nu dispare din cauza imperfecțiunii.
De ce ar fi altfel cu patria?
Problema copiilor români de astăzi este că au crescut într-o perioadă în care plecarea din țară a devenit o realitate aproape firească.
Mulți au părinți care au muncit în străinătate.
Unii au fost crescuți de bunici.
Alții au mers și au revenit.
Unii au frați, veri sau prieteni plecați.
Pentru o generație întreagă, străinătatea nu mai este o poveste.
Este parte din familie.
Copilul știe că unchiul este în Germania, că mătușa este în Italia, că vărul este în Anglia, că tatăl lucrează în altă țară sau că mama se întoarce doar la câteva luni.
Și atunci apare o întrebare dureroasă:
Cum poate iubi un copil o țară din care oamenii pe care îi iubește au fost obligați să plece pentru a putea trăi mai bine?
Nu există un răspuns simplu.
De aceea, nu trebuie să-i ținem predici copilului despre patriotism.
Trebuie să-i oferim motive să creadă că România merită iubită.
Aici familia are un rol uriaș.
Un copil care își aude părinții vorbind permanent despre România numai cu dispreț va învăța să o disprețuiască.
„Aici nu se poate face nimic.”
„Românii sunt hoți.”
„Țara asta este terminată.”
„Abia aștept să plec.”
Copilul ascultă.
Și, chiar dacă nu spune nimic, în mintea lui se formează o concluzie.
Dacă România este atât de rea, de ce aș iubi-o?
Apoi, când ajunge adolescent, ne mirăm că spune:
„Eu vreau să plec.”
Dar poate că el doar a dus până la capăt ceea ce a auzit ani întregi în casa lui.
De aceea, patriotismul începe în familie.
Nu începe pe stadion.
Nu începe de Ziua Națională.
Nu începe atunci când copilul primește o panglică tricoloră.
Începe la masa din bucătărie.
Începe când părintele îi povestește despre bunicul său.
Începe când copilul învață să respecte bătrânii.
Începe când mama îi spune să nu arunce gunoiul pe stradă.
Începe când tatăl îl învață să nu distrugă ceea ce nu-i aparține.
Începe când copilul este dus la biserică și înțelege că locul acela nu este muzeu, ci casa în care familia lui s-a rugat înaintea lui.
Patriotismul adevărat nu înseamnă doar să spui „iubesc România”.
Înseamnă să nu murdărești România.
Să nu furi de la România.
Să nu distrugi ceea ce este al tuturor.
Să-ți faci meseria bine.
Să nu înșeli.
Să nu dai șpagă atunci când poți refuza.
Să ajuți un bătrân.
Să-ți respecți vecinul.
Să-ți crești copiii.
Să ai grijă de locul în care trăiești.
Să te rogi pentru cei care conduc.
Să te rogi pentru oamenii din jur.
Să încerci să faci bine acolo unde poți.
Aceasta este o formă mult mai profundă de patriotism decât strigătul.
Iar aici se întâlnește patriotismul cu Ortodoxia.
Biserica nu îl învață pe copil să transforme patria într-un dumnezeu.
Îl învață să fie recunoscător pentru ceea ce a primit și responsabil pentru ceea ce va lăsa.
Există o diferență enormă între „România îmi aparține” și „eu aparțin unui loc pe care trebuie să-l păstrez pentru cei care vin după mine”.
Prima formulare naște posesivitate.
A doua naște responsabilitate.
Copilul român are nevoie de această a doua perspectivă.
Pentru că el nu primește România ca pe un obiect personal.
O primește ca moștenire.
Și moștenirea nu este făcută pentru a fi consumată.
Este făcută pentru a fi transmisă.
De aici vine și problema educației istorice.
Un copil nu poate iubi ceea ce nu cunoaște.
Dacă Ștefan cel Mare este doar un nume din manual, Mihai Viteazul doar o lecție pentru examen, Constantin Brâncoveanu doar un personaj dintr-un capitol și sfinții români doar niște chipuri de pe calendar, memoria națională se va stinge încet.
Copilul trebuie să întâlnească oamenii din trecut.
Să audă despre frământările lor.
Să știe că au avut frici.
Că au avut copii.
Că au pierdut oameni.
Că au luptat.
Că au greșit.
Că au construit.
Că au murit.
Istoria trebuie să coboare din manual în viață.
Când un copil ajunge la Mănăstirea Putna și află cine este Ștefan cel Mare, locul începe să vorbească.
Când intră într-o biserică veche și vede pictura înnegrită de vreme, poate înțelege că înaintea lui au stat acolo mii de oameni.
Când vede mormintele celor căzuți în războaie, istoria nu mai este o listă de date.
Devine memorie.
Iar memoria naște responsabilitate.
Aici avem însă o problemă a vremurilor noastre.
Copilul este bombardat cu informație, dar nu neapărat cu memorie.
Știe cine este un influencer.
Știe cine a câștigat un meci.
Știe ce model de telefon s-a lansat.
Știe ce videoclip are milioane de vizualizări.
Dar poate să nu știe cine a fost bunicul lui.
Poate să nu știe de unde vine numele familiei.
Poate să nu știe de ce există o cruce pe deal.
Poate să nu știe cine a construit biserica satului.
Poate să nu știe de ce părinții lui aprind o lumânare pentru cei adormiți.
Și aici apare una dintre marile lupte pentru identitate.
Nu trebuie să luptăm împotriva internetului.
Nu îl putem scoate din viața copilului.
Trebuie să-i dăm însă copilului ceva suficient de puternic încât să nu fie înghițit de el.
Un copil care știe cine este nu se teme să descopere lumea.
Poate merge la Londra fără să-i fie rușine că este român.
Poate învăța engleză fără să-și uite limba.
Poate avea prieteni din alte țări fără să-și disprețuiască originile.
Poate lucra în Germania și să păstreze în suflet România.
Poate trăi într-o societate multiculturală fără să devină un om fără rădăcini.
A fi european nu înseamnă să încetezi să fii român.
A fi cetățean al lumii nu înseamnă să nu mai aparții nimănui.
Creștinismul însuși ne arată că omul poate avea mai multe apartenențe fără să le confunde.
Suntem membri ai unei familii.
Suntem parte dintr-o comunitate.
Suntem cetățeni ai unei țări.
Dar, pentru creștin, există și o apartenență mai adâncă: Împărăția lui Dumnezeu.
Aceasta nu distruge celelalte apartenențe.
Le pune în ordine.
De aceea, copilul român trebuie să audă și această idee: poți pleca din România fără să plece România din tine.
Poți trăi în Germania și să vorbești românește acasă.
Poți merge în Italia și să-i înveți copilului rugăciunile bunicii.
Poți trăi în Spania și să păstrezi Crăciunul, Paștele, colindele, tradițiile familiei.
Poți fi departe de satul în care te-ai născut și totuși să-i porți ulițele în memorie.
Poți pleca pentru pâine și să te întorci pentru rădăcini.
Și poate că aici este una dintre marile responsabilități ale părinților români care trăiesc în străinătate.
Să nu-și crească copiii într-un vid.
Să nu le spună: „Tu ești de aici, noi suntem români.”
Copilul are nevoie de ambele.
Are nevoie să înțeleagă locul în care trăiește și locul din care vine familia lui.
Are nevoie să vorbească limba țării în care crește, dar și limba părinților.
Are nevoie să cunoască lumea, dar și casa.
Are nevoie de deschidere, dar și de rădăcini.
Într-o lume în care identitățile sunt discutate permanent, copilul nu trebuie să fie lăsat să-și construiască identitatea numai din ceea ce îi oferă internetul.
Familia trebuie să fie primul loc în care răspunde la întrebarea:
„Cine sunt eu?”
Sunt copilul cuiva.
Sunt nepotul cuiva.
Am o limbă.
Am o poveste.
Am un loc.
Am primit ceva.
Și într-o zi va trebui să dau mai departe.
Această conștiință a continuității este una dintre cele mai frumoase forme ale patriotismului.
Dar există și un alt aspect pe care nu trebuie să-l ocolim.
Copiii nu pot fi convinși să iubească România dacă adulții o distrug în fața lor.
Dacă adultul cere patriotism, dar fură.
Dacă cere respect pentru țară, dar aruncă gunoiul pe jos.
Dacă vorbește despre credință, dar își batjocorește aproapele.
Dacă vorbește despre tradiție, dar își disprețuiește părinții.
Dacă cere copilului să respecte România, dar el spune permanent că românii sunt proști și România este o țară de nimic.
Copilul vede contradicția.
Și nu mai crede în cuvinte.
De aceea, educația patriotică nu se face prin discurs.
Se face prin exemplu.
Copilul nu va deveni patriot pentru că i-ai spus să fie.
Va deveni patriot dacă va vedea în jurul lui oameni care își iubesc locul, își respectă oamenii, își cunosc trecutul și își asumă responsabilitatea pentru viitor.
Iar Biserica are aici un rol enorm.
Nu doar prin predici despre patrie.
Ci prin felul în care îi învață pe copii să intre într-o biserică.
Să facă o cruce.
Să aprindă o lumânare.
Să respecte un bătrân.
Să-i pomenească pe cei adormiți.
Să participe la sărbători.
Să cunoască sfinții.
Să înțeleagă că în spatele unei tradiții există oameni.
Când copilul stă de Paști lângă bunica lui și aude aceeași cântare pe care bunica ei o auzise când era copil, ceva se transmite fără manual.
Este o memorie vie.
Aceasta este una dintre marile puteri ale Ortodoxiei românești.
Continuitatea.
Nu o continuitate muzeală, în care păstrăm obiecte sub sticlă, ci una vie, în care copilul primește ceva și îl duce mai departe.
Un copil care merge cu tatăl său la biserică poate înțelege peste ani că și tatăl lui a stat cândva în același loc cu bunicul.
Un copil care învață o rugăciune de la mama lui poate să o spună, peste zeci de ani, propriului copil.
În felul acesta, memoria devine viață.
Iar patriotismul nu mai este un slogan.
Devine apartenență.
Există însă și o întrebare dificilă: ce facem atunci când copilul spune că nu este interesat?
Când spune că România este „plictisitoare”?
Când preferă cultura de pe internet?
Când nu vrea să meargă la muzeu?
Când nu vrea să audă despre istorie?
Când îi este rușine să vorbească românește în fața altora?
Nu cred că soluția este să-l umilim.
Nu-l ajuți pe copil să-și iubească țara spunându-i că este ignorant sau nerecunoscător.
Trebuie să-i redescoperim țara într-un limbaj pe care îl poate înțelege.
Dacă îi place fotografia, du-l să fotografieze o biserică veche.
Dacă îi plac filmele, caută filme românești bune și discută cu el.
Dacă îi place muzica, arată-i muzica românească adevărată, nu doar ceea ce se aude întâmplător.
Dacă îi place aventura, du-l prin munți.
Dacă îi place sportul, povestește-i despre sportivii români.
Dacă îi place tehnologia, arată-i că și România are oameni care au creat lucruri importante.
Dacă este curios, lasă-l să întrebe.
Patriotismul nu trebuie să fie o obligație plictisitoare.
Trebuie să devină o descoperire.
Iar această descoperire începe de multe ori cu un om.
Cu un bunic.
Cu un profesor.
Cu un preot.
Cu un părinte.
Cu cineva care poate spune o poveste atât de bine încât copilul începe să vrea să afle mai mult.
Poate că un copil nu va reține o lecție despre unirea Principatelor.
Dar își va aminti bunicul povestind despre satul lui.
Poate nu va reține toate datele despre un domnitor.
Dar își va aminti că tatăl lui a stat în fața mormântului unui erou și a tăcut.
Poate nu va înțelege astăzi de ce mama lui plânge la o cântare veche.
Dar într-o zi va înțelege.
Patriotismul adevărat are nevoie de timp.
Și copiii au nevoie de timp.
Nu putem cere unui adolescent să iubească ceea ce noi, adulții, nu am avut grijă să-i transmitem.
Nu putem reproșa unei generații că nu are rădăcini dacă am crescut-o într-o lume în care totul este prezent, rapid și de unică folosință.
Astăzi, chiar și identitatea poate fi consumată.
Îți alegi imaginea.
Îți alegi grupul.
Îți alegi simbolurile.
Îți alegi discursul.
Îți schimbi imaginea.
Îți schimbi grupul.
Și copilul poate ajunge să creadă că identitatea este ceva ce schimbi precum hainele.
Ortodoxia vine cu o altă perspectivă.
Omul primește.
Primește viață.
Primește părinți.
Primește o limbă.
Primește un trup.
Primește un loc în lume.
Primește o istorie.
Primește o chemare.
Nu toate acestea sunt obiecte pe care le poți schimba după bunul plac.
Ele sunt responsabilități.
De aceea, patriotismul creștin nu spune copilului:
„Ești român, deci ești mai bun.”
Îi spune:
„Ești român, deci ai primit o moștenire. Ai grijă de ea.”
Și această formulare schimbă totul.
Pentru că moștenirea nu este doar motiv de mândrie.
Este și obligație.
Dacă primești o casă de la părinți și o distrugi, nu ai cinstit moștenirea.
Dacă primești o limbă și o batjocorești, pierzi ceva.
Dacă primești o credință și o tratezi ca pe o superstiție, rupi o continuitate.
Dacă primești o țară și nu-ți pasă ce se întâmplă cu oamenii din ea, ai redus patria la un cuvânt.
Patriotismul începe când copilul înțelege că are ceva de primit și ceva de dat mai departe.
De aceea, poate că cea mai importantă întrebare pentru părinții români nu este:
„Cum îi facem pe copii să fie patrioți?”
Ci:
„Ce le-am transmis noi, ca ei să aibă pentru ce să fie patrioți?”
Le-am transmis o casă?
Le-am transmis o limbă?
Le-am transmis povești?
Le-am transmis respect?
Le-am transmis credință?
Le-am transmis memorie?
Le-am transmis dragostea față de oameni?
Le-am transmis dorința de a construi?
Sau le-am transmis doar frustrarea noastră?
Doar nemulțumirea?
Doar ideea că trebuie să plece?
Poate că patriotismul copiilor români nu este mort.
Poate că este în așteptare.
Așteaptă să vadă dacă există ceva de iubit.
Așteaptă să descopere o Românie care nu este doar cea din știri, din scandaluri și din comentarii.
Așteaptă să descopere România din spatele zgomotului.
România unei bunici care face cozonac.
România unei biserici de lemn.
România unui sat în care încă se cunosc oamenii între ei.
România unui copil care învață să cânte un colind.
România unui profesor care își face meseria cu seriozitate.
România unui medic care rămâne lângă bolnav.
România unui muncitor care își face treaba bine.
România unui om care își ajută vecinul.
România unui preot care își deschide biserica.
România unui părinte care își crește copilul cu răbdare.
Aceasta este România pe care copilul trebuie să o vadă.
Nu România idealizată.
România reală.
Cu răni.
Cu frumusețe.
Cu păcate.
Cu oameni buni.
Cu oameni răi.
Cu istorie.
Cu viitor.
Cu probleme.
Cu speranță.
Iar dacă, într-o zi, copilul va pleca, nu trebuie să-l considerăm trădător.
Poate pleca pentru studii.
Poate pleca pentru muncă.
Poate pleca pentru o experiență.
Poate pleca pentru că în acel moment viața lui cere altceva.
Important este ce poartă cu el.
Dacă pleacă și îi este rușine de România, am pierdut ceva.
Dacă pleacă și uită limba, am pierdut ceva.
Dacă pleacă și nu mai vrea să audă de casa bunicilor, am pierdut ceva.
Dar dacă pleacă și continuă să spună „acasă” atunci când vorbește despre România, ceva a rămas.
Dacă se întoarce.
Dacă își sună bunicii.
Dacă își învață copiii românește.
Dacă își păstrează credința.
Dacă se roagă pentru cei de acasă.
Dacă, atunci când vede tricolorul într-un aeroport străin, simte ceva în inimă.
Atunci rădăcina este vie.
Patriotismul copiilor români nu trebuie măsurat doar prin câte poezii patriotice știu.
Nici prin câte steaguri au în cameră.
Nici prin câte cuvinte mari folosesc.
Poate fi măsurat mult mai simplu.
Își iubesc părinții?
Își respectă bunicii?
Își cunosc limba?
Își cunosc istoria?
Își respectă locul în care trăiesc?
Au grijă de lucrurile care nu le aparțin?
Sunt capabili să facă un bine fără să aștepte ceva?
Se pot ruga?
Pot să mulțumească?
Pot să spună „îmi pasă”?
Dacă da, atunci există o temelie.
Pentru că patriotismul adevărat nu se naște din zgomot.
Se naște din apartenență.
Iar apartenența începe cu iubirea.
Poate că un copil nu va putea explica astăzi de ce este român.
Dar, într-o zi, poate va intra într-o biserică dintr-o țară străină și va auzi o cântare în limba română.
Poate va simți un nod în gât.
Poate își va aminti de bunica.
De casa copilăriei.
De mirosul pâinii.
De lumina din biserica satului.
De glasul mamei.
Și atunci va înțelege ceva ce nimeni nu i-ar fi putut explica în copilărie:
că omul poate pleca foarte departe de casă fără să înceteze să poarte casa în el.
Iar dacă acel copil Îl poartă și pe Dumnezeu în aceeași inimă, atunci rădăcina este mai adâncă decât o graniță.
Pentru că România poate fi locul în care te-ai născut.
Dar credința este locul în care sufletul învață să se întoarcă.
Și poate că aceasta este forma cea mai frumoasă de patriotism pe care o putem lăsa copiilor noștri: să-i învățăm să iubească fără să urască, să păstreze fără să idolatrizeze, să plece fără să uite și, mai ales, să primească moștenirea cu recunoștință și să o lase mai departe într-o stare mai bună decât au primit-o.
#CopiiDeAstazi#Patriotism#credinta#natiune#tara#Romania
