Există în Evanghelie o pildă care pare, la prima vedere, să vorbească despre bani, datorii și iertare. În realitate, ea vorbește despre ceva mult mai adânc: despre relația dintre omul care a primit enorm de mult de la Dumnezeu și omul care, atunci când vine rândul lui să ierte, uită tot ce a primit.
Este Pilda datornicului nemilostiv, spusă de Mântuitorul după întrebarea lui Petru:
„Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori?”
Iar Hristos răspunde: „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte.”
Apoi spune pilda.
Un împărat își socotește datoriile cu slujitorii săi. Unul dintre ei îi datorează o sumă uriașă, imposibil de plătit. Omul cade înaintea împăratului și cere răgaz. Împăratului i se face milă de el și îi iartă întreaga datorie.
Omul pleacă.
Și aici începe tragedia.
Pe drum întâlnește un alt slujitor care îi datorează o sumă incomparabil mai mică. Îl apucă de gât și îi cere banii. Celălalt îl roagă să aibă răbdare. Dar el refuză și îl aruncă în închisoare.
Când împăratul află, îl cheamă și îi spune:
„Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o… Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună cu tine?”
Și pilda se încheie cu unul dintre cele mai cutremurătoare avertismente ale Evangheliei.
Care este datoria noastră față de Dumnezeu?
Aici începe problema omului de astăzi.
Ne place să vorbim despre drepturi.
Despre libertate.
Despre ceea ce ni se cuvine.
Despre ceea ce trebuie să primim de la ceilalți.
Dar cât de rar ne întrebăm:
„Eu ce Îi datorez lui Dumnezeu?”
Ne-am obișnuit atât de mult cu darurile Lui, încât am ajuns să le considerăm normale.
Ne trezim dimineața și ni se pare firesc.
Respirăm și ni se pare firesc.
Vedem și ni se pare firesc.
Mergem și ni se pare firesc.
Ne ridicăm din pat, ne vedem copiii, ne vedem soția sau soțul, mergem la muncă, mâncăm, vorbim, râdem, ne întoarcem acasă.
Și rareori ne oprim să spunem:
„Doamne, toate acestea sunt daruri.”
Viața însăși este o datorie pe care nu am fi putut-o plăti niciodată.
Nu noi ne-am creat.
Nu noi am hotărât să existăm.
Nu noi ne-am dat viața.
Nu noi am făcut ca soarele să răsară.
Nu noi am făcut ca inima să bată în timp ce dormim.
Și totuși, omul trăiește adesea ca și cum Dumnezeu îi este dator.
Datoria pe care nu o putem plăti
În pildă, primul datornic avea o datorie atât de mare încât nu putea s-o achite.
Aceasta este imaginea omului înaintea lui Dumnezeu.
Păcatul nu este doar încălcarea unei reguli.
Păcatul este ruperea unei relații.
Dumnezeu ne dă viață, iar noi Îi răspundem cu uitare.
Ne dă timp, iar noi îl consumăm numai pentru noi.
Ne dă oameni pe care să-i iubim, iar noi îi rănim.
Ne dă libertate, iar noi o folosim împotriva Lui.
Ne dă trup, iar noi îl transformăm uneori în instrument al patimilor.
Ne dă minte, iar noi o umplem cu lucruri care ne întunecă.
Ne dă conștiință, iar noi învățăm să nu o mai ascultăm.
Ne dă posibilitatea pocăinței, iar noi spunem:
„Mai târziu.”
Și poate că cel mai mare păcat al omului modern nu este că nu știe nimic despre Dumnezeu.
Ci că a primit atât de mult de la Dumnezeu și trăiește ca și cum nu I-ar datora nimic.
Datornicul modern
Datornicul din Evanghelie nu este doar un personaj din trecut.
Este omul de astăzi.
Este omul care se roagă când are nevoie și uită să mulțumească atunci când primește.
Este omul care Îi cere lui Dumnezeu sănătate, dar își distruge singur sănătatea.
Îi cere pace, dar își hrănește ura.
Îi cere iubire, dar nu știe să iubească.
Îi cere să-i ierte păcatele, dar refuză să ierte.
Îi cere să-l ajute, dar nu vrea să-și schimbe viața.
Îi cere binecuvântare, dar nu vrea poruncă.
Îi cere protecție, dar nu vrea responsabilitate.
Îi cere Raiul, dar nu vrea să renunțe la ceea ce îl îndepărtează de Dumnezeu.
Și aici se află marea contradicție.
Vrem mila lui Dumnezeu, dar nu vrem să devenim milostivi.
Cât de ușor uităm ce ni s-a iertat nouă
Datornicul nemilostiv nu a uitat că celălalt îi datorează bani.
A uitat însă că lui i se iertase infinit mai mult.
Și noi facem același lucru.
Ținem minte perfect ce ne-a făcut cineva.
„M-a jignit.”
„M-a mințit.”
„M-a trădat.”
„M-a umilit.”
„M-a abandonat.”
„Mi-a făcut rău.”
Și poate că răul este real.
Evanghelia nu ne spune că răul nu există.
Dar ne întreabă altceva:
„Tu ai uitat cât ți s-a iertat ție?”
Câtă răbdare a avut Dumnezeu cu noi?
De câte ori am spus că nu mai facem un lucru și l-am făcut din nou?
De câte ori am căzut în aceeași patimă?
De câte ori am promis că ne rugăm și nu ne-am rugat?
De câte ori am amânat spovedania?
De câte ori am judecat?
De câte ori am vorbit despre alții?
De câte ori am fost reci cu cei care ne iubeau?
Și totuși Dumnezeu ne-a mai dat o dimineață.
Încă o zi.
Încă o posibilitate.
Încă o chemare.
Dar noi vrem să fim judecători
Omul contemporan este foarte sensibil la greșelile altora și foarte indulgent cu propriile greșeli.
Pentru noi, păcatul nostru are întotdeauna o explicație.
„Am fost nervos.”
„Am avut o perioadă grea.”
„Așa sunt eu.”
„M-a provocat.”
„Toată lumea face asta.”
Dar când altul face același lucru:
„Cum a putut?”
Față de noi cerem înțelegere.
Față de ceilalți cerem dreptate.
Față de Dumnezeu cerem milă.
Dar față de aproapele cerem adesea răzbunare.
Exact aceasta este boala datornicului nemilostiv.
Iertarea nu înseamnă că răul devine bine
Aici trebuie să fim foarte atenți.
A ierta nu înseamnă să spunem că răul nu contează.
Nu înseamnă să acceptăm abuzul.
Nu înseamnă să rămânem într-o situație periculoasă.
Nu înseamnă să nu cerem dreptate atunci când este necesar.
Iertarea este altceva.
Înseamnă să nu transformăm răul pe care l-am primit într-otravă pe care o purtăm permanent în noi.
Înseamnă să nu lăsăm ura să ne transforme.
Putem spune:
„Mi-ai făcut rău. Nu pot spune că nu s-a întâmplat. Dar nu vreau să-mi distrug sufletul din cauza răului tău.”
Aceasta este o formă profundă de libertate.
Și ce facem cu Dumnezeu?
Poate că întrebarea cea mai grea nu este:
„Cât îi datorez lui Dumnezeu?”
Ci:
„Ce fac cu ceea ce mi-a dat Dumnezeu?”
Ți-a dat viață.
Ce faci cu ea?
Ți-a dat familie.
Cum o tratezi?
Ți-a dat copii.
Ce le lași în suflet?
Ți-a dat timp.
Pe ce îl cheltuiești?
Ți-a dat minte.
Ce lași să intre în ea?
Ți-a dat trup.
Cum îl folosești?
Ți-a dat libertate.
În ce o transformi?
Ți-a dat oameni.
Îi iubești sau îi folosești?
Ți-a dat credință.
O păstrezi vie sau o lași să moară încet?
Aici este adevărata noastră datorie.
Poate că omul nu trebuie să-I „plătească” lui Dumnezeu
Dumnezeu nu ne cere să-I plătim viața.
Nu putem.
Ne cere să o primim și să o întoarcem în iubire.
Dacă Dumnezeu ne-a iertat, să învățăm să iertăm.
Dacă ne-a iubit, să iubim.
Dacă ne-a ridicat, să ridicăm.
Dacă a avut răbdare cu noi, să avem răbdare.
Dacă ne-a întins mâna când eram căzuți, să nu trecem nepăsători pe lângă omul căzut.
Aceasta este ieșirea din logica datornicului nemilostiv.
Cea mai mare datorie a noastră este iubirea
Poate că, la sfârșitul vieții, Dumnezeu nu ne va întreba câte lucruri am cumpărat.
Nu ne va întreba câți bani am strâns.
Nu ne va întreba câți oameni ne-au admirat.
Ci ne va întreba, într-un fel pe care numai conștiința îl poate auzi:
„Ce ai făcut cu iubirea pe care ți-am dat-o?”
Ai iertat?
Ai ajutat?
Ai fost lângă cineva când avea nevoie?
Ai crescut un copil cu răbdare?
Ți-ai respectat părinții?
Ți-ai iubit soțul sau soția?
Ai întins mâna celui care căzuse?
Ai avut milă?
Pentru că noi toți suntem datornici.
Dar nu trebuie să rămânem datornici nemilostivi.
Putem deveni oameni care, tocmai pentru că au cunoscut mila, învață să ofere milă.
Și poate că aceasta este inima pildei.
Nu faptul că Dumnezeu are o contabilitate a greșelilor noastre.
Ci faptul că iertarea primită trebuie să devină iertare oferită.
Altfel, harul primit rămâne închis în noi.
Dumnezeu ne iartă, iar noi plecăm și strângem gâtul altuia.
Dumnezeu ne ridică, iar noi îl călcăm pe cel căzut.
Dumnezeu are răbdare cu noi, iar noi nu avem răbdare cu nimeni.
Dumnezeu ne spune:
„Ți-am iertat.”
Iar noi răspundem prin felul în care trăim:
„Dar eu nu pot să-l iert pe el.”
Aceasta este drama datornicului nemilostiv.
Și poate că fiecare dintre noi trebuie să se întrebe, înainte de a pleca din biserică, înainte de a merge la spovedanie, înainte de a ne supăra din nou pe cineva:
Cât mi-a iertat mie Dumnezeu?
Și apoi:
Pe cine refuz eu să iert?
Poate că între aceste două întrebări se află întreaga noastră viață duhovnicească.
Pentru că, în fața lui Dumnezeu, toți suntem datornici.
Diferența nu este că unii au datorii și alții nu.
Diferența este ce facem după ce Dumnezeu ne spune:
„Ție ți-am iertat.”
#PildaDatorniculuinemilostiv#omulDeAzi
