„Nimeni nu poate sluji la doi domni…” (Matei 6, 24)
Iubiți credincioși,
Trăim într-o vreme în care lumea nu mai spune că nu are credință. Lumea spune că nu are timp. Și, totuși, pentru ceea ce iubește își găsește întotdeauna timp.
Când este un mare meci, oamenii își schimbă programul. Își iau concediu, călătoresc sute sau mii de kilometri, stau ore în șir la coadă, plătesc sume impresionante. Stadionul se umple cu zeci de mii de oameni, iar milioane urmăresc cu sufletul la gură fiecare fază.
Nu este păcat să te bucuri de sport. Dumnezeu nu ne-a creat fără bucurie. Însă întrebarea este alta: de ce pentru cele trecătoare găsim atât de multă râvnă, iar pentru cele veșnice atât de puțină?
Dacă mâine s-ar anunța finala unui mare campionat, câți ar spune: „Nu merg, pentru că sunt obosit”? Foarte puțini.
Dar când este duminică dimineața și clopotele bisericii cheamă la Sfânta Liturghie, de câte ori auzim: „Mai dorm puțin… Astăzi nu mă duc… Dumnezeu mă înțelege.”
Da, Dumnezeu ne înțelege. Dar ne vede și inima.
Fraților, omul este făcut să se închine. Dacă nu se închină lui Dumnezeu, se va închina inevitabil altcuiva: banului, succesului, puterii, plăcerii, imaginii sau idolilor vremii.
Diavolul nu are nevoie să-L urâm pe Hristos. Îi este suficient să-L uităm.
Așa se sting sufletele. Nu printr-o lepădare zgomotoasă, ci printr-o răcire lentă.
Astăzi bisericile nu sunt goale pentru că oamenii nu mai cred deloc. De multe ori sunt goale pentru că inimile s-au umplut de alte preocupări.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Cugetați la cele de sus, nu la cele de pe pământ.” (Coloseni 3, 2)
Nu înseamnă să fugim de lume, ci să nu uităm scopul vieții.
Să ne gândim puțin. Câte ore petrecem în fața ecranelor? Câte ore pentru știri, pentru telefoane, pentru divertisment? Și câte minute pentru rugăciune?
Nu Dumnezeu ne cere prea mult. Noi Îi oferim prea puțin.
Cât de greu se ridică astăzi o biserică! Ani de zile se caută fonduri, se adună donații, se fac apeluri. Și totuși, pentru un stadion se găsesc miliarde. Pentru un transfer al unui sportiv se găsesc imediat zeci sau sute de milioane.
Nu spun aceasta ca să judec pe cineva. O spun ca să înțelegem ce prețuiește lumea.
Dar Dumnezeu nu măsoară bogăția unei civilizații după stadioanele ei, ci după sfinții pe care îi naște.
Peste sute de ani, poate că multe dintre stadioanele de astăzi vor fi ruine. Numele campionilor vor fi uitate de cei mai mulți.
Însă fiecare Sfântă Liturghie săvârșită cu credință rămâne înscrisă în veșnicie.
Fiecare copil adus la biserică este o biruință mai mare decât orice cupă.
Fiecare lacrimă de pocăință valorează mai mult decât toate medaliile lumii.
Fiecare Sfântă Împărtășanie primită cu vrednicie prețuiește mai mult decât toate trofeele pământului.
Și atunci apare întrebarea care ar trebui să ne însoțească în fiecare zi:
Dacă veșnicia ar începe în această noapte, unde s-ar îndrepta inima mea? Spre stadion sau spre Hristos? Spre zgomotul lumii sau spre glasul Domnului?
Părintele Constantin Galeriu spunea că omul devine asemenea lucrului pe care îl iubește. Dacă iubim numai pământul, rămânem legați de pământ. Dacă Îl iubim pe Hristos, începem să semănăm cu El.
Părintele Arsenie Papacioc spunea adesea că nu este important cât trăim, ci cum trăim și pentru Cine trăim.
Iar părintele Teofil Părăian amintea că bucuria adevărată se naște numai din întâlnirea cu Dumnezeu.
Fraților, poate că lumea nu va umple prea curând bisericile. Dar să nu așteptăm să vină alții.
Să începem cu noi.
Dacă fiecare tată și-ar aduce copiii la biserică, dacă fiecare mamă ar aprinde în casă candela rugăciunii, dacă fiecare bunic și-ar învăța nepoții semnul Sfintei Cruci, atunci viitorul Bisericii nu ar mai fi o teamă, ci o nădejde.
Lumea are nevoie de campioni. Dar cerul are nevoie de sfinți.
Și Dumnezeu nu ne va întreba dacă am fost cei mai buni spectatori ai lumii, ci dacă am fost ucenicii credincioși ai Fiului Său.
Să-L alegem pe Hristos astăzi, ca El să ne recunoască în ziua cea mare a întâlnirii cu El.
Amin.
