În aceste zile, lumea întreagă privește spre stadioane. Mii de oameni umplu tribunele. Alte milioane urmăresc meciurile la televizoare și pe telefoane. Se cântă, se aplaudă, se plânge, se speră. Pentru câteva ore, întreaga atenție a lumii pare să fie concentrată asupra unei mingi.
Privind toate acestea, mi-am pus o întrebare:
Dacă Hristos ar intra astăzi pe stadion, câți L-ar urma când meciul s-ar termina?
La început, probabil toți L-ar privi. Unii L-ar fotografia. Alții ar filma momentul. Presa ar transmite în direct. Rețelele de socializare s-ar umple de imagini.
Dar dacă Domnul ar spune:
„Veniți după Mine!”
Câți s-ar ridica?
Dacă ar spune:
„Lăsați tot și urmați-Mă!”
Câți ar avea curajul?
Dacă ar spune:
„Iertați pe vrăjmașii voștri!”
Câți L-ar asculta?
Dacă ar spune:
„Pocăiți-vă!”
Câți ar îngenunchea?
Aceasta este drama lumii de astăzi.
Îl admirăm pe Hristos, dar nu Îl urmăm.
Îi rostim numele, dar nu-I ascultăm glasul.
Îl purtăm pe cruce la gât, dar de multe ori nu vrem să purtăm crucea vieții.
Fraților, Evanghelia ne arată că mulțimile Îl urmau pe Domnul cât timp înmulțea pâinile și vindeca bolnavii. Dar când a început să vorbească despre Cruce și despre viața veșnică, mulți au plecat.
Așa se întâmplă și astăzi.
Lumea iubește un Hristos care binecuvântează succesul, dar fuge de Hristos Care cheamă la pocăință.
Lumea Îl caută când are nevoie de ajutor, dar Îl uită când toate merg bine.
Și atunci mă întreb:
Nu cumva și noi suntem asemenea acelor oameni care L-au întâmpinat pe Domnul cu ramuri de finic, iar câteva zile mai târziu au strigat: „Răstignește-L!”?
Nu pentru că L-am urî.
Ci pentru că alte iubiri au ocupat locul Lui.
Astăzi nu numai stadionul poate deveni idol.
Poate deveni idol banul.
Poate deveni idol telefonul.
Poate deveni idol cariera.
Poate deveni idol confortul.
Poate deveni idol chiar propriul nostru eu.
Orice lucru pe care îl punem înaintea lui Dumnezeu începe să ne stăpânească.
Domnul nu este gelos pe bucuriile noastre.
El este gelos numai pentru mântuirea noastră.
El știe că tot ceea ce este trecător nu poate umple inima omului.
De aceea, după fiecare mare victorie, lumea caută o altă victorie.
După fiecare trofeu, un alt trofeu.
După fiecare succes, un alt succes.
Dar sufletul rămâne flămând.
Fericitul Augustin a spus un cuvânt care nu îmbătrânește niciodată:
„Neliniștit este sufletul nostru până când își găsește odihna în Tine, Doamne.”
Fraților,
Să ne imaginăm că în această seară stadionul s-ar goli.
Luminile s-ar stinge.
Cântecele ar înceta.
Scaunele ar rămâne goale.
Mâine ar veni alt meci, iar peste un an poate alt campionat.
Așa este lumea.
Totul trece.
Dar în biserică se întâmplă ceva ce nu trece niciodată.
Pe Sfântul Altar Se aduce aceeași Jertfă fără de sânge a lui Hristos.
Îngerii sunt de față.
Sfinții se roagă împreună cu noi.
Cerul se unește cu pământul.
Aici nu asistăm la un spectacol.
Aici participăm la taina mântuirii.
De aceea este atât de dureros când vedem biserici aproape goale, iar stadioane pline.
Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de mulțimi.
Ci pentru că omul are nevoie de Dumnezeu.
Părintele Constantin Galeriu spunea că Dumnezeu nu silește pe nimeni să-L iubească, pentru că iubirea adevărată nu poate fi impusă.
Părintele Arsenie Papacioc spunea că iadul începe acolo unde omul trăiește fără Dumnezeu, chiar dacă are tot ce-și dorește.
Iar părintele Teofil Părăian ne amintea că adevărata libertate este să alegem binele, nu doar ceea ce ne place.
Fraților,
Poate că noi nu putem umple toate bisericile.
Dar putem umple banca pe care stăm.
Putem aduce un copil de mână.
Putem chema un vecin.
Putem învăța un nepot să facă semnul Sfintei Cruci.
Putem aprinde o lumânare.
Putem spune o rugăciune.
Putem face un pas spre Dumnezeu.
Și atunci Dumnezeu va face o mie de pași spre noi.
La sfârșitul vieții nu vom intra în veșnicie cu aplauzele lumii.
Nu vom lua cu noi nici medalii, nici bani, nici faimă.
Vom merge înaintea lui Hristos numai cu ceea ce am iubit.
De aceea, să ne întrebăm în seara aceasta:
Dacă Hristos ar trece acum pe lângă mine și mi-ar spune: „Urmează-Mi!”, ce aș răspunde?
Aș spune: „Doamne, mai întâi să se termine meciul?”
Sau aș lăsa toate și L-aș urma, ca Apostolii de odinioară?
Fie ca Dumnezeu să ne dea înțelepciunea de a ne bucura de lucrurile îngăduite ale acestei lumi, dar să nu uităm niciodată că ele sunt trecătoare.
Iar singura biruință care nu va fi uitată niciodată este biruința lui Hristos asupra păcatului, a morții și a iadului.
Să fim și noi părtași acestei biruințe, pentru ca în ziua întâlnirii cu Domnul să auzim cuvintele pe care le dorește orice suflet creștin:
„Bine, slugă bună și credincioasă… intră în bucuria Domnului tău.” (Matei 25, 23)
Amin.
