„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24)
Evanghelia vindecării lunatecului este una dintre cele mai tulburătoare pagini ale Sfintei Scripturi. La prima vedere pare istoria unui copil bolnav, chinuit de un duh rău și adus înaintea lui Hristos de un tată disperat. Dacă privim însă mai atent, vom descoperi că această Evanghelie vorbește și despre omul zilelor noastre.
Poate că astăzi nu mai folosim cuvântul „lunatic”, însă vedem pretutindeni oameni fără pace. Oameni care trec de la entuziasm la deznădejde într-o singură zi. Oameni care râd în public și plâng în singurătate. Oameni care au aproape tot ce și-au dorit și, totuși, nu mai găsesc bucuria de a trăi.
Parcă sufletul omului a devenit un câmp de luptă.
Niciodată în istorie nu am avut atât de multe posibilități și, în același timp, atât de puțină liniște.
Lunatecul din Evanghelie era aruncat când în foc, când în apă.
Nu este aceasta imaginea lumii de astăzi?
Și noi suntem aruncați necontenit dintr-o extremă în alta.
Când în focul mâniei.
Când în focul desfrânării.
Când în focul ambițiilor fără măsură.
Apoi, imediat, în apa deznădejdii, a depresiei, a singurătății și a lipsei de sens.
Diavolul nu și-a schimbat metodele.
Doar le-a adaptat vremurilor.
Astăzi nu mai are nevoie să ne împingă în focul unei vetre.
Ne împinge în focul dependențelor.
În focul pornografiei.
În focul alcoolului.
În focul drogurilor.
În focul jocurilor de noroc.
În focul rețelelor sociale, unde omul își consumă încet viața privind viețile altora.
Iar apoi, când sufletul este golit de toate acestea, îl aruncă în apa deznădejdii.
De aceea întâlnim atât de mulți oameni care spun:
„Nu mai simt nimic.”
Nu mai pot să se bucure.
Nu mai pot să iubească.
Nu mai pot să se roage.
Nu mai pot să creadă.
Și totuși, în această Evanghelie există un personaj care ne impresionează poate mai mult decât copilul bolnav.
Tatăl.
Nu vine să-I ceară lui Hristos sănătate pentru el.
Nu cere bani.
Nu cere succes.
Nu cere putere.
Își aduce copilul.
Aceasta este imaginea adevăratului părinte.
Astăzi, mulți părinți își duc copiii la cele mai bune școli, la cursuri de limbi străine, la sport, la muzică și la informatică.
Toate acestea sunt bune.
Dar câți îi mai duc și la Hristos?
Câți îi învață să se roage?
Câți îi duc regulat la Sfânta Liturghie?
Câți le vorbesc despre Dumnezeu acasă?
Ne îngrijim să nu le lipsească nimic.
Dar uneori le lipsește tocmai ceea ce este mai important.
Hristos.
Poate cea mai frumoasă parte a Evangheliei este strigătul tatălui:
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”
Ce rugăciune extraordinară!
Nu spune:
„Am credință desăvârșită.”
Nu se laudă.
Nu ascunde slăbiciunea.
Recunoaște adevărul.
Cred.
Dar credința mea este slabă.
Ajut-o Tu.
Aceasta este rugăciunea fiecăruia dintre noi.
Și noi credem.
Dar cât de ușor ne tulburăm!
O boală.
O veste rea.
O pierdere.
O nedreptate.
Și imediat încep întrebările:
„Unde este Dumnezeu?”
„De ce mi se întâmplă mie?”
„M-a uitat Dumnezeu?”
Adevărata credință nu înseamnă lipsa întrebărilor.
Înseamnă să continui să mergi spre Hristos chiar și atunci când nu înțelegi.
La un moment dat, ucenicii Îl întreabă pe Domnul de ce ei nu au putut scoate demonul.
Răspunsul lui Hristos este valabil și astăzi:
„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât cu rugăciune și cu post.”
Noi căutăm soluții rapide.
Vrem vindecare fără pocăință.
Liniște fără rugăciune.
Bucurie fără Dumnezeu.
Dar există răni pe care nici psihologia, nici medicina, nici tehnologia nu le pot vindeca singure.
Ele au nevoie de harul lui Dumnezeu.
Nu întâmplător omul modern vorbește tot mai des despre anxietate, depresie și gol interior.
Nu toate aceste suferințe au aceeași cauză și multe necesită ajutor medical și psihologic competent, care nu trebuie neglijat. Însă, chiar și atunci când omul primește acest ajutor, sufletul rămâne însetat după ceva ce nicio terapie nu poate înlocui: comuniunea cu Dumnezeu.
Omul nu este doar trup.
Nu este doar psihic.
Este și suflet.
Iar sufletul nu poate trăi fără Dumnezeu.
Sfântul Augustin spunea:
„Neliniștit este sufletul nostru până când se va odihni în Tine.”
Poate că aici se află explicația atâtor frământări.
Încercăm să umplem golul sufletului cu lucruri care nu au fost create pentru suflet.
Cu bani.
Cu plăceri.
Cu succes.
Cu divertisment.
Dar golul lăsat de Dumnezeu nu poate fi umplut decât de Dumnezeu.
Vindecarea lunatecului ne mai învață un lucru.
Hristos nu îl condamnă pe copil.
Nu îl umilește.
Nu îl respinge.
Îl ridică.
Așa lucrează Dumnezeu și cu noi.
Nu vine să ne zdrobească pentru păcatele noastre.
Vine să ne ridice.
Vine să ne redea demnitatea pierdută.
Vine să ne elibereze din robia răului.
Dar trebuie să avem curajul tatălui din Evanghelie.
Să venim la El.
Cu sinceritate.
Cu lacrimi.
Cu neputințele noastre.
Cu credința noastră mică.
Și să-I spunem:
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”
Aceasta este poate una dintre cele mai actuale rugăciuni ale secolului XXI.
Concluzie
Lunatecul din Evanghelie nu este doar copilul de acum două mii de ani. El este și omul de astăzi, sfâșiat între extreme, obosit, neliniștit și lipsit de pace. Suntem înconjurați de tehnologie, informație și confort, dar sufletul rămâne tot mai gol. Hristos ne arată că adevărata vindecare începe atunci când omul are curajul să-I recunoască neputința și să-I ceară ajutorul. Nu există întuneric pe care lumina Lui să nu-l poată risipi și nu există inimă atât de rănită încât Dumnezeu să nu o poată vindeca. De aceea, în loc să alergăm neîncetat după soluții omenești, să învățăm să alergăm mai întâi spre Hristos, singurul care poate reda sufletului pacea pe care lumea nu o poate oferi.
#VindecareaLunatecului#CopiiiSiLumeaDeAzi
