Există o schimbare profundă în felul în care omul contemporan se raportează la Dumnezeu și la ceea ce numim, în sens larg, spiritualitate. Dacă în secolul trecut una dintre marile provocări ale creștinismului părea să fie ateismul declarat, astăzi lucrurile sunt mai complicate. Omul nu mai spune neapărat: „Nu există Dumnezeu”. Mult mai des spune: „Cred că există ceva”.
Și acel „ceva” poate lua aproape orice formă.
O energie universală. O forță interioară. Universul. Vibrații. Manifestare. Echilibru. Astrologie. Meditație. Dezvoltare personală. Un guru. O combinație personală de credințe luate din tradiții diferite. O spiritualitate construită după propriile nevoi.
Paradoxul este că omul contemporan nu pare să fi renunțat la nevoia de transcendență. A renunțat, mai degrabă, la ideea că transcendența ar avea dreptul să-i ceară ceva.
Vrea sacru, dar fără porunci.
Vrea Dumnezeu, dar fără judecată.
Vrea mântuire, dar fără pocăință.
Vrea pace, dar fără schimbarea vieții.
Vrea să simtă că există ceva mai presus de el, dar fără să accepte că acel „mai presus” ar putea avea autoritate asupra lui.
Și aici se află una dintre marile contradicții ale omului modern.
Nu mai vrea neapărat să trăiască fără Dumnezeu. Vrea să trăiască fără să răspundă înaintea lui Dumnezeu.
Aceasta este diferența.
Ateismul spune: „Dumnezeu nu există.”
Noua spiritualitate spune adesea: „Dumnezeu există, dar trebuie să fie exact așa cum Îmi convine mie.”
Primul Îl neagă pe Dumnezeu.
A doua Îl redefinește.
Și poate că, din punct de vedere spiritual, aceasta este o ispită mult mai subtilă.
Pentru că omul care spune „nu cred” știe că nu crede. Dar omul care își construiește un Dumnezeu după propriile dorințe poate ajunge să creadă că este profund spiritual, în timp ce, de fapt, se închină propriei imagini despre Dumnezeu.
Dumnezeul care nu deranjează
Există o cerință implicită a spiritualității contemporane: Dumnezeu trebuie să fie confortabil.
Să nu deranjeze. Să nu judece. Să nu ceară prea mult.
Să fie disponibil atunci când viața devine grea, dar discret atunci când omul vrea să trăiască după propriile reguli.
Un Dumnezeu pentru situații dificile, dar nu neapărat pentru deciziile de zi cu zi.
Un Dumnezeu pentru spital, pentru necaz, pentru moartea cuiva drag, pentru o problemă financiară, pentru o familie aflată în criză.
Dar nu neapărat pentru felul în care îmi trăiesc sexualitatea, pentru felul în care îmi folosesc banii, pentru felul în care îmi tratez aproapele, pentru felul în care îmi educ copiii, pentru felul în care muncesc sau pentru lucrurile la care trebuie să renunț.
Un Dumnezeu pentru când îmi este rău. Nu un Dumnezeu pentru când îmi merge bine.
Așa apare imaginea unui Dumnezeu „mișto”, disponibil la nevoie, cu acces permanent și fără costuri spirituale.
Un Dumnezeu „pentru situații nașpa, la un preț moka”.
Numai că Dumnezeul Evangheliei nu poate fi redus la un serviciu de urgență pentru suflet.
Hristos nu vine în viața omului doar pentru a-i calma anxietatea.
Nu vine doar pentru a-i da o stare bună.
Nu vine să-i confirme alegerile.
Nu vine să-i spună că tot ceea ce face este minunat, atâta timp cât el se simte împăcat cu sine.
Hristos vine și spune:
„Pocăiți-vă!”
Acesta este unul dintre cele mai incomode cuvinte ale Evangheliei.
Pentru că pocăința presupune că există ceva în mine care trebuie schimbat.
Iar omul contemporan a fost învățat aproape obsesiv să se accepte pe sine exact așa cum este.
Acceptă-te.
Afirmă-te.
Descoperă-te.
Iubește-te.
Exprimă-te.
Construiește-ți propria identitate.
Urmează-ți dorințele.
Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești.
Într-o anumită măsură, aceste formule răspund unei nevoi reale a omului. Omul are nevoie de demnitate, de acceptare, de vindecarea rănilor, de libertate și de o relație sănătoasă cu propria persoană.
Problema apare atunci când toate acestea sunt transformate într-un absolut.
Când „eu” devine măsura tuturor lucrurilor.
Când omul ajunge să creadă că orice dorință a lui trebuie urmată, orice sentiment trebuie validat, orice impuls trebuie exprimat și orice limită exterioară reprezintă o formă de opresiune.
Atunci libertatea începe să se transforme în captivitate.
Pentru că omul care trebuie să urmeze fiecare dorință nu mai este liber.
Este condus de dorințele sale.
Civilizația eului suveran
Poate că aceasta este una dintre marile schimbări ale epocii noastre: „eu”-l a devenit suveran.
Eu decid.
Eu aleg.
Eu definesc.
Eu simt.
Eu vreau.
Eu mă identific.
Eu mă exprim.
Eu stabilesc ce este adevărat pentru mine.
Și, în această lume, orice autoritate care vine din afara eului devine suspectă.
Familia poate fi contestată.
Tradiția poate fi contestată.
Biserica poate fi contestată.
Scriptura poate fi contestată.
Părinții pot fi contestați.
Profesorii pot fi contestați.
Dar cel mai greu de contestat a devenit propriul eu.
De ce?
Pentru că omul contemporan a primit o promisiune extraordinar de seducătoare:
„Tu ești suficient.”
Numai că Evanghelia vine cu o veste diferită.
Nu ești suficient singur.
Nu pentru că nu ai valoare.
Dimpotrivă.
Ești atât de valoros încât Dumnezeu a venit după tine.
Dar tocmai pentru că ești rănit, nu poți fi propriul tău salvator.
Aici se află una dintre diferențele fundamentale dintre spiritualitatea contemporană și creștinism.
Spiritualitatea modernă spune adesea:
„Găsește puterea din tine.”
Creștinismul spune:
„Deschide-te puterii lui Dumnezeu.”
Prima te întoarce spre tine.
A doua te învață să ieși din tine.
Prima spune: „Descoperă în interior resursele care te vor salva.”
Hristos spune: „Vino după Mine.”
Și între cele două există o diferență uriașă.
„Să se lepede de sine”
Există un cuvânt al lui Hristos care lovește direct în centrul acestei civilizații a eului:
„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”
Să se lepede de sine.
Iată propoziția pe care omul contemporan o suportă cel mai greu.
Pentru că aproape întreaga cultură din jurul nostru îl învață exact contrariul.
„Pune-te pe primul loc.”
„Prioritizează-te.”
„Nu renunța la tine.”
„Nu lăsa pe nimeni să-ți spună ce să faci.”
„Urmează-ți visul.”
„Fă ceea ce te face fericit.”
Și apoi vine Hristos și spune:
„Să se lepede de sine.”
Nu spune: „Să se urască pe sine.”
Nu spune: „Să-și disprețuiască existența.”
Nu spune: „Să nu mai aibă demnitate.”
Lepădarea de sine înseamnă altceva: renunțarea la pretenția eului de a fi propriul său Dumnezeu.
Înseamnă să nu mai spui:
„Fac numai ce vreau.”
Ci: „Doamne, ce voiești Tu?”
Înseamnă să nu mai întrebi mereu:
„Ce-mi convine?”
Ci: „Ce este adevărat?”
Înseamnă să nu mai cauți doar ceea ce te face să te simți bine, ci ceea ce te face să devii mai bun.
Și tocmai aici începe adevărata libertate creștină.
Nu orice dorință este adevăr
Una dintre cele mai mari confuzii ale epocii noastre este identificarea dintre dorință și adevăr.
Dacă simt ceva, atunci acel lucru trebuie să fie adevărat.
Dacă îmi doresc ceva, înseamnă că trebuie să-l urmez.
Dacă mă face fericit, înseamnă că este bun.
Dar experiența omenirii spune exact contrariul.
Omul poate dori lucruri care îi fac rău.
Poate dori alcoolul și să ajungă dependent.
Poate dori drogul și să-și distrugă viața.
Poate dori răzbunarea și să-și otrăvească sufletul.
Poate dori pornografia și să-și deformeze înțelegerea iubirii.
Poate dori bani și să ajungă sclavul lor.
Poate dori putere și să-și piardă sufletul.
Dorința nu este suficientă pentru a demonstra valoarea obiectului dorit.
De aceea creștinismul nu spune:
„Urmează-ți toate dorințele.”
Spune:
„Cercetează-le.”
Nu orice lucru pe care îl simt trebuie urmat.
Nu orice impuls trebuie transformat în faptă.
Nu orice voce din interiorul meu este vocea adevărului.
Există dorințe care trebuie vindecate.
Există răni care trebuie curățate.
Există patimi care trebuie înfrânate.
Există gânduri care trebuie respinse.
Iar omul care înțelege acest lucru nu devine mai puțin liber.
Devine mai liber.
Pentru că nu mai este sclavul propriului impuls.
Spiritualitatea fără pocăință
Poate că aceasta este marea atracție a spiritualității contemporane.
Îți promite schimbarea fără să-ți ceară pocăință.
Îți promite pace fără să-ți ceară adevăr.
Îți promite echilibru fără să-ți ceară renunțare.
Îți promite vindecare fără să-ți ceară să recunoști că ești bolnav.
Îți spune:
„Acceptă-te.”
Hristos spune:
„Vino și te voi transforma.”
Diferența este enormă.
Creștinismul nu spune că omul trebuie să rămână așa cum este.
Spune că omul poate deveni altul.
Aceasta este vestea extraordinară a Evangheliei.
Nu ești condamnat să rămâi prizonierul trecutului tău.
Nu ești condamnat să rămâi omul furios.
Nu ești condamnat să rămâi dependent.
Nu ești condamnat să rămâi desfrânat.
Nu ești condamnat să rămâi egoist.
Nu ești condamnat să rămâi disperat.
Există posibilitatea transformării.
Dar transformarea începe prin adevăr.
Iar adevărul începe uneori printr-o propoziție pe care omul modern o urăște:
„Am greșit.”
De aceea pocăința este atât de greu de acceptat.
Pentru că presupune smerenie.
Iar eul suveran nu vrea smerenie.
Vrea validare.
De ce Hristos este greu de comercializat
Poți vinde aproape orice formă de spiritualitate.
Poți vinde cărți despre fericire.
Poți vinde cursuri despre echilibru interior.
Poți vinde retreat-uri.
Poți vinde tehnici de meditație.
Poți vinde formule pentru succes.
Poți vinde promisiunea unei versiuni mai bune a sinelui.
Dar Hristos este mult mai greu de comercializat.
Pentru că Hristos nu spune:
„Plătește și primești ceea ce dorești.”
El spune:
„Urmează-Mă.”
Nu spune:
„Îți voi face viața comodă.”
Spune:
„Ia-ți crucea.”
Nu spune:
„Toate dorințele tale sunt bune.”
Spune:
„Pocăiește-te.”
Nu spune:
„Tu ești centrul universului.”
Spune:
„Iubește-L pe Dumnezeu și iubește-ți aproapele.”
Nu spune:
„Construiește-ți propriul adevăr.”
Spune:
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”
Nu există aici prea mult spațiu pentru comercializare.
Pentru că Hristos nu poate fi redus la o experiență de wellness.
Nu este o tehnică.
Nu este o metodă.
Nu este un produs.
Nu este o stare de spirit.
Este Dumnezeu care intră în istorie și îl cheamă pe om la o relație reală cu El.
Și totuși, omul caută
Paradoxal, cu cât societatea încearcă mai mult să-l elibereze pe om de Dumnezeu, cu atât omul continuă să caute ceva dincolo de el.
Caută sens.
Caută liniște.
Caută vindecare.
Caută iubire.
Caută un loc în care sufletul să poată respira.
Caută ceva care să-i spună că existența lui nu este o întâmplare.
Această căutare este reală.
Și nu trebuie disprețuită.
Poate că omul care merge la un guru, la o terapie spiritualizată, la astrologie sau la tot felul de forme de spiritualitate nu caută neapărat ceva rău.
Poate că, în adâncul lui, caută ceea ce noi numim Dumnezeu.
Problema este că poate căuta în locul greșit.
Iar aici Biserica are o responsabilitate enormă.
Nu este suficient să spunem:
„Toate acestea sunt greșite.”
Trebuie să putem spune:
„Vino să vezi ce oferă Hristos.”
Nu o religie a fricii.
Nu un sistem de interdicții.
Nu o colecție de reguli.
Ci o viață nouă.
O relație.
O vindecare.
O comuniune.
O iubire care nu ne flatează, ci ne transformă.
Hristos nu ne cere să devenim mai importanți, ci mai adevărați
Poate că aici se află una dintre cele mai frumoase diferențe.
Lumea ne învață să construim o imagine despre noi.
Hristos ne învață să devenim adevărați.
Lumea spune:
„Construiește-ți brandul.”
Hristos spune:
„Curăță-ți inima.”
Lumea spune:
„Fă-te remarcat.”
Hristos spune:
„Învață să slujești.”
Lumea spune:
„Fă-te puternic.”
Hristos spune:
„Învață smerenia.”
Lumea spune:
„Adună.”
Hristos spune:
„Dă.”
Lumea spune:
„Răspunde celui care te rănește.”
Hristos spune:
„Iubește-ți vrăjmașii.”
Lumea spune:
„Nu pierde.”
Hristos spune:
„Cine își va pierde sufletul său pentru Mine îl va afla.”
Acesta este motivul pentru care Evanghelia nu poate fi transformată într-un simplu program de dezvoltare personală.
Creștinismul nu este despre un „eu” mai performant.
Este despre un om transformat în Hristos.
Poate că adevărata criză nu este lipsa spiritualității
Poate că lumea nu este lipsită de spiritualitate.
Poate că este plină de spiritualități.
Și tocmai aceasta este problema.
Omul caută peste tot ceea ce nu mai știe să caute în Biserică.
Caută liniștea.
Caută sensul.
Caută vindecarea.
Caută comunitatea.
Caută experiența sacrului.
Dar uneori vrea toate acestea fără Cruce.
Fără Biserică.
Fără pocăință.
Fără ascultare.
Fără adevăr.
Fără transformare.
Vrea Învierea fără Golgota.
Vrea lumina fără curățirea inimii.
Vrea pacea fără lupta cu patimile.
Vrea Dumnezeu fără să renunțe la propriul tron.
Dar Evanghelia nu poate fi despărțită.
Crucea și Învierea sunt împreună.
Pocăința și bucuria sunt împreună.
Adevărul și iubirea sunt împreună.
Libertatea și responsabilitatea sunt împreună.
Harul și transformarea sunt împreună.
În loc de încheiere
Poate că întrebarea timpului nostru nu este dacă omul mai crede în Dumnezeu.
Întrebarea este:
În ce Dumnezeu crede?
Pentru că putem spune „cred în Dumnezeu” și să ne închinăm, de fapt, unei imagini create de noi.
Un Dumnezeu care nu ne cere nimic.
Un Dumnezeu care aprobă tot.
Un Dumnezeu care ne mângâie, dar nu ne mustră.
Un Dumnezeu care ne promite fericire, dar nu ne vorbește despre Cruce.
Un Dumnezeu care ne acceptă toate alegerile, dar nu ne cere niciodată să ne schimbăm.
Acesta poate fi un Dumnezeu foarte comod.
Dar nu este Hristosul Evangheliei.
Hristos ne iubește prea mult pentru a ne lăsa așa cum suntem.
De aceea ne spune „Pocăiți-vă”.
De aceea ne spune „Urmează-Mă”.
De aceea ne spune „Ia-ți crucea”.
De aceea ne spune să ne iubim vrăjmașii.
De aceea ne cere să ne lepădăm de noi înșine.
Nu pentru a ne distruge, ci pentru a ne elibera de ceea ce ne ține captivi.
Poate că omul contemporan are nevoie de multe lucruri.
Dar, dincolo de toate, are nevoie să redescopere diferența dintre o spiritualitate care îl face să se simtă bine și credința care îl face să devină alt om.
Pentru că una îl poate învăța să-și liniștească mintea.
Cealaltă îi poate schimba inima.
Una îi poate spune să se accepte.
Cealaltă îi spune că poate fi transformat.
Una îi spune să-și urmeze toate dorințele.
Cealaltă îl învață să aleagă între ele.
Una îl așază în centrul universului.
Cealaltă îl așază înaintea lui Dumnezeu.
Și poate că, în cele din urmă, aceasta este alegerea pe care fiecare generație trebuie să o facă:
Vreau un Dumnezeu care să se potrivească vieții mele sau sunt dispus să-mi schimb viața pentru a mă potrivi voii lui Dumnezeu?
Aici începe adevărata credință.
Și poate că aici începe și adevărata libertate.
#crestinism#LUMEADEAZI#crestiniiNoiiEre#Dumnezeu#OameniFaraDumnezeu
