În viața duhovnicească, postul este una dintre cele mai vechi și mai puternice lucrări prin care omul se apropie de Dumnezeu. Din grădina Edenului și până la venirea Mântuitorului, postul a fost legat de ascultare, de curățirea inimii și de lupta împotriva înrobirii față de cele trecătoare.
Postul nu a fost lăsat de Dumnezeu ca o povară, ci ca un mijloc de vindecare. Omul căzut prin neînfrânare se ridică prin înfrânare. Cel care a pierdut libertatea prin supunerea față de pofte învață, prin post, să fie din nou stăpân peste sine.
Dar postul adevărat nu înseamnă doar schimbarea hranei. Un om poate să nu mănânce anumite alimente și totuși să rămână plin de mânie, de mândrie sau de judecare a aproapelui. Un astfel de post nu aduce folos sufletului.
Sfântul Proroc Isaia spune cuvântul lui Dumnezeu: „Nu este oare acesta postul care Îmi place: să dezlegi legăturile nedreptății, să dezlegi legăturile robiei, să dai pâinea ta celui flămând și să primești în casa ta pe cel sărac?” (Isaia 58, 6-7).
Prin aceste cuvinte, Dumnezeu ne arată că postul adevărat trebuie să ajungă până la inimă. El trebuie să schimbe omul, nu doar meniul său.
Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre înfrânare ca despre o armă împotriva patimilor. Cel care nu învață să spună „nu” lucrurilor mici va ajunge greu să reziste ispitelor mari. Postul este o școală a libertății: îl învață pe om că nu orice dorință trebuie împlinită și că omul este mai mult decât trupul său și decât poftele sale.
După Spovedanie, postul are un rol deosebit. El ajută sufletul să păstreze curăția primită și să rămână atent la lucrarea harului. Nu este o pedeapsă pentru păcate, ci o nevoință prin care omul își întărește voința și își curățește simțurile.
Un mare pericol este să transformăm postul într-o pricină de mândrie. Omul poate ajunge să se creadă mai bun pentru că postește, uitând că scopul postului este tocmai smerenia. Dacă postul ne face mai aspri cu ceilalți, atunci am pierdut duhul lui.
Fariseul din Evanghelie postea și împlinea multe lucruri, dar rugăciunea lui nu a fost primită pentru că se înălța pe sine și îl disprețuia pe vameș. Nu postul l-a îndepărtat de Dumnezeu, ci lipsa smereniei.
Postul trebuie unit cu rugăciunea și cu milostenia. Trupul se înfrânează, mintea se adună, iar inima se deschide către aproapele. Atunci postul devine o lucrare întreagă a omului.
Sfântul Paisie Aghioritul atrăgea atenția că nevoința exterioară trebuie însoțită de schimbarea lăuntrică. Nu folosim la nimic dacă ne abținem de la anumite mâncăruri, dar nu ne abținem de la cuvinte care rănesc, de la judecăți aspre și de la gânduri rele.
Cel mai greu post este uneori postul de la propria voință. Să renunțăm la încăpățânare. Să acceptăm un cuvânt care ne doare. Să iertăm. Să tăcem atunci când am vrea să răspundem. Acestea sunt nevoințe care ating direct inima.
Postul ne descoperă și slăbiciunile. Când omul începe să postească, vede cât de mult este condus de obișnuințe și dorințe. Această descoperire nu trebuie să-l descurajeze, ci să-l facă mai smerit și mai dependent de ajutorul lui Dumnezeu.
Adevăratul post nu se termină odată cu trecerea unei perioade rânduite de Biserică. El trebuie să lase în suflet roade: mai multă răbdare, mai multă pace, mai multă iubire și mai multă apropiere de Hristos.
Căci scopul postului nu este doar să ne abținem de la ceva, ci să dobândim pe Cineva. Renunțăm la cele trecătoare pentru a face loc Celui veșnic. Slăbim puterea patimilor pentru ca în noi să crească puterea lui Hristos.
Fericit este omul care postește nu doar cu trupul, ci și cu inima. El va descoperi că postul nu îl sărăcește, ci îl eliberează; nu îl îndepărtează de bucurie, ci îl pregătește pentru bucuria adevărată, aceea de a-L avea pe Dumnezeu în suflet.
