Duminica a V-a după Paşti (A samarinencei)
Relaţiile dintre iudei şi samarineni din vremea lui Iisus, când s-au petrecut cele scrise în Evanghelia de astăzi, sunt în unele locuri şi relaţiile dintre creştinii din România, dintre fraţii ortodocşi şi noi, greco-catolici. Şi aşa după cum se întâmplă de cele mai multe ori; când doi se “bat” al treilea câştigă! Şi în acest caz, doar cine nu vrea nu vede, condamnările pe care ortodocşi le aduc Biserici Unite, acuzele nedrepte cu iz de naţionalism şi şovinism ( care cad bine mai ales în Ardeal şi prin care au reuşit să-i indepărteaze şi pe greco catolicii “din tată în fiu” de Biserica Unită) şi nu în ultimul rând mijloacele pe care le folosesc împotriva unei biserici surori, ajută pe cel de al… treilea, sectele!
“Armele de luptă” ale sectanţilor sunt chiar armele cu care ortodocşi atacă uniţii, “cumpărate” de la acestea plătind numai cu modul de interpretare favorabil lor şi care se întorc la fel ca bumerangul şi împotriva lor. Dar fiindcă nu este nici momentul şi nici locul de a face o analiză a acestor fapte iresponsabile, totuşi îndrăznesc să trag un semnal de alarmă ierarhilor celor două biserici şi anume: Aveţi grijă că, această luptă, anticreştină, antiromână şi absurdă, care nu reprezintă voinţa majorităţii creştinilor, din ambele biserici, ci a clerului, din care lipseşte, tocmai voinţa transpunerii în fapte a poruncii lui Iisus, cu privire la iubirea evanghelică, pe care sunteţi chemaţi să o propovăduiţi, să o apăraţi şi dumneavoastră, să vă împuţineze oile în aşa fel încât să rămâneţi să păstoriţi numai peste semnul puteri pe care-l aveţi în mână!
Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă învăţăturile pe care Iisus le dă în cetatea samariancă Sihar, la Fântâna lui Iacob, unde se opreşte din drumul său spre Galileea, ca să adape, cu apa vieţii, o femeie din această cetate. Aici, la această fântână centenară, se produce convertirea samarinenilor prin femeia care-l întâlneşte, nu întâmplător, pe Iisus. Femeia care era mereu într-o căutare a liniştii sufleteşti, fiind însetată, nu doar fizic, de apa din fântâna din care s-au adăpat Iacob, fii lui şi turmele sale, dar era însetată mai ales spiritual, fiind mereu în căutarea fericirii spirituale, pe care a crezut că o va găsi la cei şase bărbaţi cu care a stat, nefăcând diferenţa între fericirea spirituală, care îmbracă alte dimensiuni decât cea a dorinţelor şi plăcerilor pe care ţi le oferă lumea.
Samarineanca merge la fântână pentru a-şi umple ulciorul cu apă din care s-au adăpat toţi înaintaşii şi locuitorii cetăţii Sihar, dar acolo întâlneşte pe cel care poate, dărui unui suflet însetat adevărata apă, cea după care nu mai însetezi niciodată! pe Mântuitorul lumii, care aşa după cum am amintit mai sus, o cheamă “printr-un tainic glas” să primească apa vieţii veşnice.
Şi în acel loc femeia samarineancă primeşte de la Iisus nu numai apa vieţii dar şi Botezul spiritual după ce şi-a curăţat sufletul prin spovada făcută cu ajutorul lui Iisus. Această apă vie se dăruieşte de către Dumnezeu, aşa după cum ne spune acelaşi evanghelist în Apocalipsă (cap. 21,6): “Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul vieţii” şi această femeie, fără să bănuiască, i-a fost dat să bea în dar, din izvorul nemuririi.
Femeia samarineancă, venind la fântâna lui Iacob, ca să-şi răcorească trupul, a primit harul răcoririi şi liniştirii sufletului, cel în veşnică nelinişte şi necontenită căutare, prin învăţăturile divine primite de la Iisus, la fântâna istoriei.
Acestei femei îi mai este dat să audă cea mai elocventă declaraţie a lui Iisus, prin care se descoperă, întregii omeniri, îndeplinirea promisiunii şi aşteptării poporului iudeu, că Mesia, a sosit şi este cel ce vorbeşte cu ea (cfm. Io. 4,26).
Când acea femeie a înţeles că în faţa ei stă Izvorul Adevărului, Izbăvitorul cel de mult promis şi aşteptat, îşi lasă ulciorul, uită de apa după care a venit şi aleargă, în cetate, să vestească concetăţenilor ei minunata sa descoperire, devenind, astfel, primul apostol femeie în rândul unui popor, ostil iudeilor – samarinean.
Atât de convingătoare a fost femeia în faţa oamenilor, încât acestea nu doar au venit să-l vadă şi să-l asculte pe Iisus, dar l-au şi rugat să petreacă mai mult în mijlocul lor. După cele două zile petrecute de Iisus cu cetăţenii din Sihar, acestea i-au spus femeii: “Nu mai credem pentru cuvântul tău, ci pentru că noi înşine, am auzit şi ştim că acesta este, cu adevărat, Mântuitorul” (Io. 4,42).
Din cele aduse în faţa ochilor şi urechilor noastre de Evanghelia de astăzi, trebuie să reţinem că apa vie, se primeşte, de la Dumnezeu, la Biserică numai după ce: eşti însetat cu adevărat de ea; sufletul îţi este curat, spovedit şi fără de păcate; iar, închinarea în spirit şi adevăr se poate face numai după ce ai băut apa vie pe care trebuie să o cerşeşti şi tu prin fapte bune, la fel cum a cerut-o şi femeia samarineancă lui Iisus: “Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez niciodată” (Io. 4,11). Amin.
