Nu are nicio legătură rolul său de mai târziu cu faptul de a fi fost fratele lui Simon, devenit Petru, asemeni lui Saul, botezat Pavel, dar asta explică multe.
Este vorba despre căutarea unor oameni simpli, pescari, cu o situație economică deloc precară, dar neliniștiți de semnele timpului lor.
Aventura, pentru că nu o putem pentru moment numi altfel, avea să înceapă odată cu ascultarea cuvintelor de foc ale Sfântului Ioan Botezătorul: evlavioși, cunoscând Legea veche, încep să își pună problema. Dacă este timpul? Trăind de pe urma năvoadelor, știau atât de bine că ieșirea în larg se face după o pauză, necesară, lungă cât un exil, astfel încât încărcătura să fie grea, îndestulătoare.
Așadar, dacă acum era timpul pescuirii? Cât să mai aștepte pe țărmul promisiunii când, în zare, sub valurile slabe ale lacului, se anunța o extraordinară acumulare de viață? Nu cumva cuvintelor urmau în curând faptele?
Cu ațele în mâini, priveau, precum agricultorul la galbenul firului sau păstorul la cornițele caprelor, la ziua de mâine care, iată, deja începea chiar de acum, dincolo de plan, de ceas sau convenții. Iarăși: dacă era timpul? Înaintemergătorul reușise să îi viruseze.
În această stare de spirit aveau să dea ochii cu Domnul întrupat.
Andrei vine într-un suflet la fratele lui mai mare pentru a îl anunța: “L-am găsit pe Mesia!”. De unde și supratitlul dat ulterior de cel întâi chemat (Πρωτόκλητος).
În rest, prezența lui în pericopele evanghelice este mai curând discretă, nefiind convocat în momentele intime ale descoperirii de Sine ale Mântuitorului, de pildă pe Tabor, la Schimbarea la Față.
În comparație cu ceilalți doi frați, Iacob și Ioan, (Simon) Petru nu îl bagă în față pe fratele lui, dar nici acesta nu dă semne că ar dori mai mult.
În consecință, referințele la el sunt puține, neștiind cum s-a raportat, cum a reacționat sau cu atât mai puțin ce ar fi spus pe marginea avalanșei copleșitoare de momente, începând pe Cruce și până la Înviere și apoi.
Din respect, tipic oriental, față de fratele mai mare, Andrei se lipește de ziduri, nu se pune în centrul evenimentelor și cu atât mai puțin nu inspiră, după aceea, nici măcar scrieri apocrife, adică fals atribuite. Pare neinteresant.
Cu atât mai uimitoare, minunată la propriu, este lucrarea lui misionară ulterioară.
Altfel decât Petru sau Pavel, misionari ai Mediteranei, Andrei bate țărmurile Mării Negre din Balcani până în Caucaz. Relativ târziu este înscris inclusiv în lista episcopilor Noii Rome, ai Constantinopolului. Moartea îl va găsi pe vremea lui Nero, în Patras, acolo unde, gest suprem, refuză să imite jertfa unică a lui Hristos și cere să fie răstignit pe ceea ce azi vedem la trecerile de cale ferată: pe crucea Sfântului Andrei.
Faptul că este ocrotitorul României ar trebui să ne dea de gândit, să ne domolească pornirile, să ne liniștească patimile, să ne îmblânzească apucăturile și, de ce nu?, să ne cizeleze, prin calm, diamantul sufletesc ale cărui colțuri neșlefuite încă mai produc răni.
“Fiu al Galileei şi frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat, iar de la mormântul tău din Patra chemi popoarele la Dumnezeu şi atunci ne-ai umplut de bucurie când în România iarăşi ai venit, unde pe Hristos Domnul L-ai propovăduit.”
Sus să avem inimile!
Pr Radu Preda
Sura – Facebook
