Iubiții mei,
Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva au căzut din bine, din binele comuniunii cu Dumnezeu, și de aceea au fost izgoniți din Paradis. Noi ne-am născut însă în lumea aceasta, de acum, dar, prin Botezul nostru, am intrat în Paradis, pentru că, prin Botez, am intrat în comuniune cu Dumnezeul nostru treimic.
De aceea, azi, noi ne retrăim căderile și izgonirile noastre din Paradis, pentru că am păcătuit după ce am fost curățiți și sfințiți de către El.
Pentru că orice păcat este o îndepărtare a noastră de El. O cădere din binele Lui.
Și când privim în noi, ne vedem căderile…
Pentru că patimile noastre, cele vii, sunt căderea noastră cea vie, reală, îndepărtarea noastră de slava lui Dumnezeu.
Căci atunci când spunem izgonire…spunem nesimțire a slavei Lui. Și când păcătuim, atunci nu mai simțim slava Lui în noi, ci ne simțim singuri și ai nimănui. Dar noi nu suntem ai nimănui! Ci păcatul din noi, păcatul care ne omoară, acela ne face să ne simțim îndepărtați, căzuți, goi înaintea lui Dumnezeu.
Pentru că goliciunea interioară ne-o resimțim cu putere, numai când am gustat din plin din minciuna păcatului. Căci păcatul ne promite împlinire, dar el ne pustiește sufletul. Păcatul ne promite îmbrăcăminte, dar el ne dezbracă de iubirea lui Dumnezeu. Din prieteni ai Lui, păcatul ne face niște lepădați de la fața Sa, niște străini…deși noi nu suntem străini, ci fii ai Lui după har!
Însă noi, cei care păcătuim cu amar, care păcătuim greu și împovărător, avem nevoie de iertarea Lui. Iertarea lui Dumnezeu e viața noastră.
De aceea, în Evanghelia de azi [Mt. 6, 14-21], iertarea este lucrul fundamental al îndreptării noastre: „Căci dacă aveți să iertați oamenilor fărădelegile lor, iertava și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar dacă nu aveți să iertați oamenilor fărădelegile lor, nici Tatăl vostru [nu] vă va ierta fărădelegile voastre” [Mt. 6, 14- 15].
Și El ne cere să iertăm fărădelegile [τὰ παρα- πτώματα] oamenilor…Fărădelegi care au de-a face cu noi, pentru că au fost făcute împotriva noastră.
Dar pentru ca să ierți relele pe care ți le-au făcut alții, trebuie să înțelegi că răul nu e fundamental pentru noi, ci binele e adevărul omului și că, pentru a trăi în bine, trebuie să nu ai aversiune interioară față de oameni.
Pentru ca să Îi slujești lui Dumnezeu și să I te rogi cu inimă curată, trebuie să nu ai aversiune față de niciun om, față de nicio creație a lui Dumnezeu.
Pentru că relația cu Dumnezeu cere iertarea deplină a tuturor.
De aceea, când iertăm oamenilor fărădelegile lor, când îi iertăm și îi înțelegem, când ne rugăm pentru ei, atunci suntem ai Tatălui nostru, Care iartă pe cei care greșesc. Pentru că, fără iertare, nu există sfințenie. Pentru că, fără iertare, nu suntem iertați. Și iertarea nu înseamnă a ni se spune anumite cuvinte, ci a fi umpluți de slava lui Dumnezeu, cea care ne reîntoarce din izgonirea noastră la comuniunea cu Dumnezeul mântuirii noastre.
După iertare, după ce simțim că suntem iertați de către El și în pace cu toți, Domnul ne vorbește despre post. Și ne spune că atunci când postim nu trebuie să fim triști ca ipocriții [οἱ ὑποκριταὶ] [Mt. 6, 16, BYZ]. Căci cei care mimează postul, aceia își strică fețele lor, ca să pară oamenilor că postesc.
Dar, dacă nu ierți cu adevărat pe aproapele tău, nici nu poți posti cu adevărat. Pentru că postul adevărat înseamnă a-ți curăți inima de tot răul. Și postul nu se face pentru ochii oamenilor, ci pentru ochii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu vede în ascuns și ne răsplătește nouă [Mt. 6, 18].
Iar răsplata Lui este tot slava Sa. Pentru că răsplata postului este umplerea de slava Lui, după cum iertarea este o umplere de slava Lui.
A treia umplere de slava Lui se face prin milostenie. Căci milosteniile sunt comorile noastre din cer, din cerul sufletului nostru. De aceea, acolo unde va fi comoara noastră, acolo va fi și inima noastră [Mt. 6, 21]. Pentru că plata milosteniei este imediată: ne umplem de slava Lui.
De aceea, pentru a ieși din cădere, din părăsire, din izgonire, avem nevoie de cele trei vindecări ale sufletului nostru: de iertare, de post și de milostenie.
Căci iertarea ne aduce împreună cu oamenii, postul ne curățește interior, iar milostenia ne umple de lumina Lui. Și fiind plini de slava Lui, suntem ai lui Dumnezeu, Cel care dorește mântuirea tuturor oamenilor.
Așadar, iubiții mei, începem Postul cel Mare cu cea mai mare ardoare și delicatețe, pentru că îmbinăm în noi dorința de a ne curăți interior cu raportarea prietenoasă și iubitoare față de oameni.
Pentru că Dumnezeu e Cel care ne-a învățat delicatețea față de oameni: să iertăm oamenilor și să le fim prieteni, după cum El ne iartă și ne întărește tot timpul.
De aceea, fiecare zi de post e o mare binecuvântare pentru noi, pentru că e o continuă înseninare a firii noastre. Pe fiecare zi ne înțelegem interior tot mai mult și îl înțelegem și pe aproapele nostru, care, ca și noi, are aceleași probleme fundamentale.
Dar tocmai pentru că îl acceptăm și îl iubim, după puterea noastră, de aceea îl și înțelegem și nu ne vedem fără el. Pentru că el a devenit o parte din noi, din drumul mântuirii noastre, atâta timp cât prin iertarea lui noi ne-am umplut de slava lui Dumnezeu.
Însă nu numai noi trebuie să îl iertăm, ci și el trebuie să ne ierte pe noi. Căci din ambele părți trebuie să se trăiască iertarea. Și astfel, iertarea devine liantul tuturor. Pentru că iertarea ne leagă pe unii de alții și ne face să fim noi înșine.
Vom posti și ne vom bucura! Ne vom bucura duhovnicește. Pentru că vom înțelege toate cu inimă iubitoare. Conștiința noastră trebuie să se lase umplută de bunăvoința lui Dumnezeu. Căci El este Cel care ne cizelează pe fiecare în parte.
Și astfel, fiind învățați de El voia Lui, vom ajunge cu pace la ziua Învierii Sale, ca împlinire a ascezei noastre.
Vă doresc mult spor în postire și bună-înțelegere!
Dumnezeu să fie cu noi în toate zilele! Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus –Praedicationes vol 11
