Ce spun oamenii care se pocăiesc?2 min read

Mai înainte ca Domnul să Se arate poporului şi să purceadă la lucrarea săvârşirii icono-miei mântuirii noastre, a fost trimis Sfântul Ioan înainte-mergătorul ca să-i pregătească pe oameni spre a-L primi pe Hristos. Această pregătire consta în chemarea la pocăinţă; şi de atunci, pocăinţa a devenit calea spre Domnul Mântuitorul şi pragul credinţei în El. Mântuitorul însuşi Şi-a început propovăduirea prin cuvintele:

„Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. l, 15).

Pocăinţa şi credinţa se întăresc una pe cealaltă în cel ce caută mântuirea. Pocăinţa îl apasă cu povara păcatelor şi îl înfricoşează cu nemitarnica judecată a dreptăţii
dumnezeieşti. Vine însă credinţa şi i-L arată pe Izbăvitorul, Cel ce ridică păcatele lumii. Cel ce se pocăieşte se alipeşte de Izbăvitorul şi, lepădând
povara păcatelor prin mărturisire, aleargă cu bucurie în urma Lui, pe calea poruncilor Lui. în acest chip, credinţa se naşte din pocăinţă şi se sprijină pe ea.

Cel ce se pocăieşte se ţine strâns de credinţă, fiindcă îşi simte izbăvirea.
Credinţa trăieşte din pocăinţă. Fără pocăinţă, ea se aseamănă unui pom lipsit de sevă, uscat şi neroditor.
Luni [Iac. 2,14-26; Mc. 1, 1-8].

„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare această credinţă poate să-1 mântuiască?” Drumul către credinţă este pocăinţa.

Ce spun oamenii care se pocăiesc?

„Am păcătuit, n-am să mai fac. Nu voi mai păcătui, deci voi trăi potrivit poruncilor.” Întrucât pocăinţa nu încetează o dată cu primirea credinţei, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârşit, reiese că şi hotărârea aceasta – de a trăi potrivit poruncilor – rămâne în vigoare şi după primirea credinţei. De aceea, credinciosul, dacă a venit la credinţă pe calea cea dreaptă – pe calea pocăinţei, adică – este un râvnitor al plinirii poruncilor sau săvârşitor al faptelor bune. Credinţa îi dă cel mai puternic
imbold spre a face aceasta; tot credinţa îi dă şi puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine, într-acest chip, credinţa ajută faptelor,
iar faptele fac credinţa desăvârşită: căci până când omul nu împlineşte lucrul în care a crezut, credinţa nu este credinţă adevărată.

Credinţa se vădeşte numai în fapte, şi nu numai se vădeşte, ci se şi întăreşte. Faptele lucrează, la rândul lor asupra credinţei şi o întăresc.

Sf Teofan Zavoratul

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments