Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu3 min read

Așa cum pentru viața trupească a omului este nevoie de aer, hrană și adăpost, tot așa și viața duhovnicească are trebuință de aerul, hrana și adăpostul potrivite.

Aerul care întreține viața duhovnicească este pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Se cuvine omului să se deprindă cu aceasta, să nu-l uite pe Ziditorul său nici măcar o clipă a vieții sale.

Dumnezeu este pretutindenea, iar noi sântem totdeauna într’însul, și nu în afara Lui, cum greșit cred unii. Nimic nu poate viețui în afara lui Dumnezeu. El este Atotțiitor, iar El de nimic nu este cuprins. „Întru dânsul viem și ne mișcăm și sântem.” /F. Ap. 17:28/

Dar dacă noi sântem totdeauna în Dumnezeu, El nu este întotdeauna în noi.

Prin puterea voii slobode dată nouă de Dumnezeu și libertatea de a ne face voia, avem această putere, nemaiauzită, de a ne închide inimile în fața Ziditorului nostru. Și astfel, sântem în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate fi în noi, din vina noastră. Stăm precum pietrele în apă. Ele sânt într’aceasta, căci ea le cuprinde de pretutindeni, dar aceasta nu este în ele, deoarece sânt tari și de nepătruns. Dacă voim ca Dumnezeu să fie în noi și noi întru Dânsul, trebuie ca, prin pocăință, să ne prefacem din pietre tari în ciuperci moi. Ciupercile sânt în apă, și apa este în ele.

Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeuv ne va face să fim moi precum ciupercile și supuși harului lui Dumnezeu.

Dar cum se poate ca în mijlocul numeroaselor noastre îndatoriri lumești și în frământarea zilnică să-l pomenim neîncetat pe Dumnezeu? Este cu putință! Așa cum în timp ce muncim sau chiar în timp ce ne rugăm, ne putem gândi la lucruri păcătoase, de ce nu ar fi cu putință să

cugetăm la Dumnezeu? Trebuie numai să schimbăm ținta gândurilor noastre.

Sfântul Ioan Cassian spune: „Lucrarea minții noastre poate fi asemuită unei pietre de moară, care se învârte iute, în cerc, mișcată de curgerea năvalnică a stihiei apei. Ea nu poate a nu se învârti, pentru că este mișcată de apă. Dar de morar ține ce macină piatra de moară – grâu sau pleavă. Astfel, și mintea noastră, în cursul vieții noastre de aici nu poate să rămână goală (nelucrătoare) la mișcarea gândurilor, deoarece neîncetat este pusă în mișcare de șuvoaie năvalnice de impresii, ce se revarsă către ea de pretutindenea.

Dar pe care dintre acestea îl primim și îl însușim, ține doar de voia și dorința noastră.”

Priviți la Sfântul Apostol Pavel! Orice săvârșea, totul era legat de Dumnezeu. El a dobândit aceasta deoarece cugeta numai la ceruri, și nu la cele pământești. /Col. 3:2/ Chiar și când mânca și bea, dorea să o facă întru slava lui Dumnezeu, /I Cor. 10:31/ cu atât mai mult rugăciunea, despre care a spus: „Rugați-vă neîncetat!” /I Thes. 5:17/

Multe lucruri în viața noastră de zi cu zi sânt obiceiuri. Dacă nu vom dobândi obiceiuri bune, negreșit vom dobândi din cele rele. De ce, atunci, să nu ne îngrijim să dobândim obiceiuri bune?… Trebuie să ne dăm osteneala de a ne obișnui încă de la trezirea din somn să cugetăm la Dumnezeu toată ziua. Nimic deosebit nu ni se cere aici, fără numai buna dorire ca, în timpul împlinirii datoriilor noastre, să cugetăm la Dumnezeu, să ne deprindem a ne întoarce gândurile cele împrăștiate că Trebuie să ne amintim totdeauna că Domnul este aproape, că El este în preajma noastră, lângă noi, că nu ne lasă din ochi, că vede faptele noastre, că ia aminte și la cele mai anevoie de prins mișcări ale inimii noastre.

Sfântul Împărat David astfel a făcut. El a simțit totdeauna apropierea lui Dumnezeu și de aceea a putut spune: „Am văzut pre Domnul înaintea mea pururea.” /Ps. 15:8/

Noi, credincioșii Noului Legământ, care ne bucurăm de vrednicia deosebită de a primi în inimi pe Mântuitorul nostru prin Împărtășirea cu nestricăciosul Său Trup și cu preacinstitul Său Sânge, avem un temei cu mult mai de seamă de a simți apropierea lui Dumnezeu. Oare nu a spus Mântuitorul Însuși: „Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine rămâne și Eu întru el?” /In. 6:56/ Iar în Apocalipsă citim cuvintele Sale: „Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voiu intra la el și voiu cina cu el și el cu mine.” /Apoc. 3:20/

Cei deprinși să viețuiască neîncetat cu cugetul la Dumnezeu văd singuri ce urmări mântuitoare apar în sufletele lor din aceasta. Desigur, pomenirea lui Dumnezeu se cade a fi însoțită de frica lui Dumnezeu și de simțământul cucerniciei. Numai astfel se nasc stări mântuitoare care suie către Dumnezeu.

Pentru a dobândi obiceiul de a cugeta la Dumnezeu, după sfatul Sfinților Părinți, trebuie ca în fiecare zi să citim măcar puțin din cuvântul lui Dumnezeu, mai cu seamă din Noul Legământ și din Psaltire, precum și să ne deprindem zi de zi în așa-numita rugăciune a lui Iisus. Să spunem măcar de 100 de ori: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pre mine păcătosul!”

Firește, această rugăciune ne va aduce bucurie, cu roade ale harului, dacă o rostim

nu mecanic, ci cu evlavie și stare de rugăciune catre Părintele nostru Cel ceresc.

Arhimandritul Serafim Alexiev

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments