Este îngãduitã de Bisericã deshumarea si reînhumarea osemintelor ?6 min read

În cãrtile noastre de slujbã si în manualele de Liturgicã si Tipic nu gãsim nici un fel de mentiune referitoare la slujba care trebuie sãvârsitã la deshumarea si reînhumarea osemintelor. Aceasta se datoreazã faptului cã, în traditia ortodoxã si în practica dintotdeauna a Bisericii noastre, deshumarea osemintelor nu a fost un lucru întâlnit cu regularitate. Ba, dimpotrivã, deshumarea si reînhumarea s-au practicat numai în cazuri extreme, la mare necesitate.

Înhumarea celor repauzati este consideratã un act plin de însemnãtate, respectat cu evlavie de cãtre cei rãmasi în viatã. Mormântul este socotit locul de vesnicã odihnã. De aceea, ar fi de dorit ca osemintele celor rãposati sã nu mai fie deshumate.

Desi în cãrtile de cult care  c u p r i n d  r â n d u i a l a înmormântãrii nu se spune nimic despre o pecetluire a mormântului, am vãzut în diferite zone din tarã obiceiul ca preotul sã facã acest ritual al pecetluirii, însemnând, la sfârsitul slujbei dinainte de pogorârea sicriului în groapã, marginile acesteia, cu semnul sfintei cruci si rostind: Se pecetluieste mormântul acesta pânã la a doua venire a Mântuitorului Hristos, în numele Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin, dupã care ia pãmânt cu lopata si aruncã crucis deasupra sicriului cu formula:

Al Domnului este pãmântul si plinirea lui, lumea si cei ce locuiesc într-însa.

Cât priveste pecetluirea si formula prin care se face aceasta, ele sunt, fãrã îndoialã, improvizatii pe care cãrtile de ritual nu le amintesc sau nu le prescriu. Ele sunt însã interesante ca idee, pentru cã în mod firesc ar trebui ca rãposatii sã rãmânã în locul unde au fost înmormântati pânã la sfârsitul veacurilor si la a doua venire, când trupurile vor învia. Prin aceasta s-ar arãta si un respect fatã de înaintasii nostri la care, în timp, ne vom adãuga si cei care le arãtãm acest respect.

Practica pecetluirii este probabil inspirata chiar din pecetluirea mormântului Mântuitorului, asa cum istorisesc sfintele Evanghelii:

«iar ei, ducându-se, au întãrit mormântul cu strajã, pecetluind piatra (Mald27,66).

Desi a existat si continua sã se respecte aceastã conceptie cã mormântul este locuinta sau casa de veci a celui rãposat, în care el trebuie sã-si gãseascã odihnã pânã la a doua venire a Mântuitorului, totusi, datoritã împrejurãrilor deosebite, lipsei de spatiu, uneori lipsei de respect fatã de cei rãposati, si tendintelor secularizante, deshumarea si reînhumarea osemintelor este o practicã foarte frecventã. Ea se întâmplã mai ales la orase, în marile aglomerãri de populatie, unde, datoritã lipsei locurilor de veci sau a spatiului pentru înmormântare, deshumarea a devenit ceva obisnuit .

Dupã cum se stie, o bunã parte din spatiile rezervate înhumãrii, la aproape toate cimitirele din capitalã sau din orasele mari, este destinatã înhumãrii pe o perioadã de sapte ani, când, dacã nu se face o prelungire a actului, osemintele se scot si se reînhumeazã alãturi de cel nou înmormântat.

Pe lângã acestea, exista situatii în care, chiar la locurile de veci, datoritã dorintei familiei ca toti cei rãposati sã fie la un loc sau din lipsã de alt spatiu si uneori pentru a nu mai face alte cheltuieli, se înhumeazã cei rãposati mai dinainte, care, obligatoriu trebuie sã fi împlinit sapte ani, spre a fi înmormântat alt membru al familiei. La acestea se adaugã o altã situatie în care se deshumeazã si reînhumeazã mortii si anume practicatã în special în Moldova, dar si în alte pãrti de tarã, când dupã sapte ani de la înmormântare se face deshumarea si reînhumarea celui rãposat, cu o slujbã specialã.

De asemenea, se mai întâmplã deshumãri si reînhumãri când se strãmutã osemintele dintr-o localitate în alta pentru a fi asezate în cavouri de familie, la un loc cu toti cei apropiati.

Ceea ce trebuie sã stim este faptul cã deshumãrile, din punct de vedere legal, nu se efectueazã decât cu aprobarea organelor sanitare competente, numai în sezonul rece (noiembrie-aprilie) si numai la termenele prescrise de lege. Dacã deshumarea nu s-a fãcut panã la un an, ea nu mai poate fi fãcutã decât dupã sapte ani. Deshumarea mai poate interveni si în cazul cercetãrilor penale, cu ordinal organelor competente.

În toate cazurile de deshumãri, se impune însã o grijã deosebitã si un respect fatã de osemintele sau rãmãsitele pãmântesti ale celui deshumat în acest sens, trebuie sã spunem cã, pentru deshumare, nu este nevoie de nici o slujbã, ci se efectueazã operativ ca si când s-ar sãpa un nou mormânt. Osemintele care se gãsesc, se scot la suprafatã, se curãtã de pãmânt, se spalã cu apã si cu vin, se ung cu ulei, de obicei din cel binecuvântat la litie, se pun întrun sãculet de pânzã albã si se reînhumeazã fie separat, fie alãturi de sicriul celui nou înmormântat.

Trebuie sã este însã o mare grijã ca sã nu rãmânã afarã parti din osemintele deshumate, ceea ce ar dovedi o lipsã totalã de respect fatã de mortii nostri. Am vãzut în cimitirele mari ale Capitalei, cranii si pãrti ale membrelor inferioare sau superioare, rãmase neînhumate si m-am cutremurat la gândul cã repauzatul respectiv nu numai cã a fost tulburat din somnul de veci, dar a ajuns si de batjocurã.

În privinta slujbei care se face la reînhumarea osemintelor, cãrtile de cult nu spun nimic. Din practica pastoralã si din traditiile locale, am vãzut cã în majoritatea cazurilor de rãposati deshumati, pentru a fi înmormântati împreunã cu un nou rãposat, la groapã se face o ectenie pentru cei morti, cu rugãciunea de dezlegare si cu vesnica pomenire, dupã care se stropeste din vinul si untdelemnul cu care s-a stropit si cel nou rãposat, cu aceeasi formulã; de asemenea se aruncã cu tãrânã asupra osemintelor, înainte de a fi asezate în mormânt.

Cât priveste deshumarea si mai ales reînhumarea de la sapte ani, practicatã în unele pãrti din tarã, se obisnuieste ca sã se facã cu o slujbã de parastas, ceea ce este corect.

Obiceiul practicat si dorinta membrilor familiei de a se face o nouã slujbã a înmormântãrii nu este corectã si nici justificatã. Slujba înmormântãrii se face numai le prima înhumare, în rest sunt soroace sau momente de pomenire, în care se oficiazã slujba parastasului.

Slujba înmormântãrii nu se sãvârseste nici în cazurile de asa-zisã înmormântare seacã, adicã a unui sicriu care nu acoperã osemintele sau resturile pãmântesti ale unei persoane, care a murit departe de casã, si nici în cazul în care aceasta este înmormântatã în altã parte, iar rudele cer sã I se facã slujba înmormântãrii si în localitatea de bastinã, în acelasi timp cu înhumarea în localitatea unde se aflã rãmãsitele pãmântesti.

Slujba înmormântãrii se face numai în prezenta sicriului cu trupul neînsufletit al celui rãposat.

În rest, se face numai slujba parastasului.

 

Pr. prof. dr. Nicolae D. Nicula- Curierul Ortodox

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments