Duminica a XXI a dupa Rusalii-Pilda Semanatorului11 min de citit

Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o însuşi Mântuitorul. Să mergem dar, pe urmele tâlcuirii Domnului.
„Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu“, a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă – puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Toţi filosofii din lume n-ar putea scrie o carte cum este Evanghelia şi Biblia. De ce? Pentru că Evanghelia şi Biblia cuprinde cuvântul lui Dumnezeu, prin ea vorbeşte Însuşi Dumnezeu.
Cuvintele şi învăţăturile Scripturilor vor trăi peste toate veacurile şi timpurile. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu“ – a zis Iisus Mântuitorul.
Cuvântul lui Dumnezeu este o putere „vie care lucrează“; „cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător“ (Evrei 4, 12); este o sămânţă minunată din care încolţeşte rodul vieţii veşnice. „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi îl face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa va fi cuvântul Meu“ (Isaia 55, 10-11).
Semănătorul dumnezeieştilor învăţături, Semănătorul din pilda Evangheliei, este în primul rând Iisus Mântuitorul, iar sămânţa este cuvântul Lui, cuvântul lui Dumnezeu. Ah, ce sămânţă minunată

are acest Semănător!

Când învăţa Iisus pe pământ, gloatele se ţineau după El, să-i poată asculta cuvântul… „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om“ (Ioan 7, 46), ziceau cei ce-L ascultau cu credinţă.
Iisus Mântuitorul, marele Semănător Divin, a semănat în lume o sămânţă, veşnică: a semănat Cuvântul lui Dumnezeu.
Semănătorul cel mare a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care îşi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia e un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii cuvântului lui Dumnezeu. Şi omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţă din acest hambar pentru ogorul inimii sale.
Cuvânt nu va avea nimeni în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa.
Dar această sămânţă, ca să poată încolţi, are lipsă de pământ, iar pământul este inima oamenilor. 
Pilda Evangheliei se împlineşte şi aici. Pământul este mai mult rău decât bun.
În trei feluri de pământ rău ne spune pilda Evangheliei că a căzut sămânţa.
Pământul de lângă cale
Cel dintâi e pământul cel de lângă cale, unde sămânţa a căzut în cale bătută şi păsările cerului au mâncat-o. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care aud Cuvântul, dar vine diavolul şi îl i-a din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Aceştia sunt oamenii cei păcătoşi în care pământul inimii s-a uscat şi s-a învârtoşat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima lor e o cale bătută, nu prinde deloc în ea sămânţa. Când o arunci, sare înapoi. Spune-i celui cufundat în fărădelegi despre Dumnezeu, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea şi din inima acestor oameni orice învăţătură şi chemare de mântuire.
În chipul acestui pământ erau, pe vremea Mântuitorului, fariseii şi cărturarii, care nu puteau suferi învăţătura despre Fiul lui Dumnezeu. Sămânţa se izbea în inima lor ca într-o cale bătută.
Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greaţă de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut… Un aşa pierdut e şi cel ce nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu.
Pământul cu pietre
Al doilea pământ rău este cel ce „n-avea umezeală destulă“, avea prea multă piatră în el. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care „cu bucurie primesc Cuvântul, dar n-au rădăcină şi la vreme de ispită se leapădă. Cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place cuvântul lui Dumnezeu, îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină, pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor şi al năravurilor de tot felul. Ispitele îi biruie la tot pasul pentru că pământul inimilor nu are destulă umezeală din izvoarele apelor vii ale Evangheliei.
„Pământul cel cu pietre“, ce nu avea umezeală destulă, era, pe vremea Mântuitorului, cei ce strigau după El: „Doamne, Doamne“, dar nu făceau voia Lui (Luca 6, 46). Pământul acesta „n-avea umezeală destulă“. Le plăcea oamenilor Cuvântul Domnului, încolţea în inima lor, dar navea putere să crească până la roadă. În clasa asta sunt cei care strigă şi azi: Doamne, Doamne, dar nu fac voia Domnului. Sunt evlavioşi la vedere, îşi fac rugăciunile seara şi dimineaţa regulat, dar şi păcătuiesc regulat. Le place de Cuvântul lui Dumnezeu; îl primesc pe Domnul cu bucurie, dar „la vreme de ispită“ se lepădă de Domnul şi rămân cu păcatul.
Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai că bolnavul… nu poate înghiţi mâncarea. Sănătatea bolnavului nu câştigă nimic cu această poftă; tot aşa nu câştigă nici creştinul care ascultă cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care însă nu poate străbate până la schimbarea vieţii lui păcătoase.
Pământul cu spini
Despre al treilea fel de pământ rău zice evanghelia că era plin de spini şi, „crescând spinii, au înecat sămânţa“. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care ascultă cuvântul, dar cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţurile vieţii acesteia umblând, se îneacă şi nu săvârşesc roadă“. Minunată tâlcuire. Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât că e plină lumea şi de astfel de oameni. E plină şi lumea de azi de cei înăduşiţi de spinii alergărilor şi grijilor lumeşti; de cei ce nau vreme pentru cele sufleteşti.
Să luăm aminte că spinii „grijilor şi dulceţurilor acestei vieţi“ sunt ispititori. Încetul cu încetul ei îţi fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, grija de cele sufleteşti, până când, deodată, te afli înecat şi prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavului care are poftă de mâncare şi poate mânca, dar al cărui stomac nu mistuie, nu macină mâncarea. Sănătatea lui nu câştigă nimic. Tot aşa şi cei ce primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar care îneacă pe urmă acest Cuvânt în spinii grijilor şi alergărilor lumeşti.
Pământul cel bun
Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care, „cu inimă bună şi curată“, primind Cuvântul, fac roadă de fapte bune. Din acest pământ au ieşit pe vremea Mântuitorului: Zacheii, Magdalenele, Samarinencele şi toţi ceilalţi păcătoşi care au înviat la o viaţă nouă. Aceştia sunt şi azi cei care primesc Cuvântul într-o inimă bună şi rodesc o schimbare din temelie a vieţii lor, o viaţă nouă plină de dar şi de putere.
Ce fel de pământ eşti tu?
Dragă cititorule! Eu te întreb: în care din aceste patru stări te afli tu? În care din aceste patru clase de pământ este pământul inimii tale? Eu te întreb: cum stai tu faţă de Cuvântul lui Dumnezeu? Cum stai tu cu pământul inimii tale faţă de Iisus, marele Semănător şi faţă de sămânţa Lui?
 Ia seama, tu ai o groaznică răspundere faţă de Iisus, marele Semănător. „De n-aş fi venit (în lume) şi nu le-aş fi vorbit (oamenilor) – zicea Iisus – păcat nu ar avea, dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor“ (Ioan 15, 22).
Sămânţa adusă în lume de Iisus Mântuitorul se seamănă şi azi şi puterea ei este şi azi tot aşa de mare, ca atunci. Dar această sămânţă nu poate rodi, pentru că pământul inimii tale este rău. L-ai lăsat să se usuce în vântul fărădelegilor… L-ai lăsat să-l calce patimile şi păcatele… L-ai lăsat să se umple de bolovanii patimilor şi năravurilor celor rele… L-ai lăsat să-l înece spinii grijilor lumeşti şi ai alergărilor după cele trecătoare. Cuvântul lui Dumnezeu are şi azi tot aceeaşi putere ca pe vremea Mântuitorului, însă el nu poate rodi, pentru că pământul inimilor noastre este rău. Nu-i de vină sămânţa, ci e de vină pământul.
S-au înţelenit ogoarele inimilor noastre şi s-au umplut de pietrele şi spinii ispitelor şi patimilor rele.
Trebuie desţelenite ogoarele inimii. Al lui Dumnezeu pământ de arat suntem noi, zice Ap. Pavel (I Cor. 3, 9).
Araţi pământul cel înţelenit al inimii voastre şi nu semănaţi în spini. Desţeleniţi-vă un ogor nou (Ier. 4, 3; Osea 10, 12).
Să udăm pământul cel pustiu şi fără de apă al inimilor noastre cu lacrimi de căinţă şi cu rugăciuni, ca să se înmoaie şi să se trezească în el un dor, o sete o aşteptare după Cuvântul lui Dumnezeu.
Dragă cititorule plugar! Sămânţa pe care o arunci tu în pământ rodeşte „mai întâi pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic“ (Marcu 4, 28).
 Aşa şi sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să rodească fapta cea bună până la sfârşit, altcum, dacă se opreşte numai la paiul vorbelor sau florile rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mântuirea sufletului tău.
Rugăciune
Iisuse Mântuitorule! Eu sunt pământul cel rău din pilda Evangheliei. Sunt un pământ uscat de vântul fărădelegilor… Pământul inimii mele s-a umplut de pietrele păcatelor şi de spinii grijilor şi ai alergărilor lumeşti. Sămânţa Ta nu poate încolţi şi rodi în el.
Vindecă Tu, Doamne, pământul inimii mele. Eu stau în faţa Ta ca „un pământ pustiu şi fără de apă“… ca un pământ ce şi-a pierdut puterea de rodire. Stropeşte-L cu scump sângele Tău; udă-L cu dragostea Ta şi fă-l iarăşi roditor cu Jertfa Ta cea sfântă.
Duhule Sfinte! Dă-mi lacrimi să ud şi eu pământul cel înţelenit al inimii mele. Revarsă peste el ploaia harului şi darului Tău. „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se întoarce până nu adapă pământul şi-l face de rodeşte“ (Isaia 55, 10), aşa fă să se reverse şi peste pământul inimii mele ploaia Ta cea făcătoare de roade bune (Gal. 5, 22).
Duhule Sfinte! Trezeşte în mine o „foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu“ (Amos 8, 11) şi o sete de a mă adăpa cu el (Isaia 55). Duhule Sfinte! Aprinde cu focul Tău cel sfânt ogorul inimii mele, să ardă spinii, buruienile şi tot ce este rău în el, ca să mă desţelenesc într-un ogor nou şi să încep o viaţă nouă.
Preot Iosif Trifa, DIN PILDELE MÂNTUITORULUI
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments