Sfantul Ilie Tesviteanul proorocul3 min read

De câte ori în istoria lumii nu s-a întâmplat ca decăderea spirituală a oamenilor să atingă o atât de josnică stare încât Dumnezeu să fie nevoit a interveni printr-o unealtă salvatoare, printr-un om sau o idee, printr-o mişcare de renaştere spirituală care să reaşeze lumea!
 
 Însăşi Întruparea Domnului a fost, prin excelenţă, arătarea sublimă a Proniei Dumnezeieşti pentru mântuirea Umanităţii ce zăcea în cel rău.
 
 În vremea Vechiului Testament, trimişii Proniei cereşti erau prorocii. Şi cum în vremea lui Ahab decăderea spirituală cunoscuse cea mai de jos treaptă, aşa cum ne arată Scriptura, Dumnezeu trimite pe cel mai mare proroc al Legământului Vechi, pe Ilie Tesviteanul, ca o flacără orbitoare ce avea să lumineze deodată toată jumătatea de nord a Canaanului.

De nenumărate ori am citit istoria frumoasă a acestui proroc al pustiului. Dar ceea ce te pune în uimire este că, în timp ce ceilalţi proroci se aflau mereu în mod firesc lângă popoarele lor şi sufereau, mergând împreună cu ele, pe Sfântul Ilie îl aflăm apărând pentru un moment într-un loc, în momentul următor fiind în alt loc departe.

Iată ce-i zice Obadia: „Nu este popor şi împărăţie la care să nu fi trimis domnul meu (Ahab, n.n.)  ca să te caute“ (III Regi 18, 10). Iar dacă acesta avea să trimită slugi să-l prindă, „Duhul Domnului are să te ducă cine ştie unde“, i se confesează temătorul de Dumnezeu Obadia.
 Însuşi cuvântul cu care se prezenta prorocul în faţa cuiva respira a taină: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu…“ (III Regi 17, 1)
Proroc al munţilor, era când în povârnişurile prăpăstioase ale Cheritului, în faţa Iordanului, când pe vârfurile împădurite ale Carmelului, ori în Sarepta Sidonului, pe malurile Mediteranei.
 Iată-l în îndepărtatul Horeb, ori alergând înaintea carului lui Ahab, din muntele Carmel până la Izreel, cu mijlocul încins şi sub mâna Domnului, cu iuţime uimitoare ca o căprioară din munţi.
Dar, vai, viaţa Sfântului Ilie a fost mereu urmărită de ochiul sticlos al morţii. „Adevărat vă spun vouă că nici un proroc nu este bine primit în patria sa“, avea să exclame cu tristeţe Mântuitorul celor din Nazaret, aducându-le în atenţie chipul peregrin al lui Ilie, care a fost hrănit de o străină din Sidon, sau chipul lui Elisei, care n-a aflat credinţă la leproşii din Israel cât într-unul sirian (vezi textul evangheliei Utreniei şi Liturghiei din 20 iulie, de la Luca 4, 22-30).
Trecuseră peste 800 de ani de când trăise Sfântul Proroc Ilie şi-n ochii evreilor Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul de-acum el era o figură emblematică. În aceeaşi pustie a Iordanului apăru Sfântul Ioan în duhul şi-n puterea lui Ilie. Îmbrăcat cu aceeaşi mantie şi purtând acelaşi glas de tunet chemător la restaurare sufletească prin pocăinţă. Mântuitorul Însuşi era confundat cu Ilie, despre care ştiau evreii că trebuia să vină, înălţarea lui la cer fiind prototip al Înălţării Mântuitorului, Prorocul prorocilor.
Dar dacă am pomenit de văduva din Sarepta Sidonului, amintită de Mântuitorul în textul evangheliei zilei de 20 iulie, oare, nu cumva întâlnirea dintre măritul Ilie şi femeia din Sarepta era o preînchipuire a altei întâlniri de peste veacuri între unul mai mare decât Ilie, Hristos Domnul, Cel Care, venind în hotarele Tirului şi ale Sidonului, întâlneşte canaaneanca, căreia-i binecuvântează credinţa şi-i vindecă fiica (Mt 15, 22-28)?
După o tradiţie iudaică, se zice că fiul văduvei din Sarepta Sidonului a devenit şi el un ucenic al lui Ilie, de la care a învăţat că Dumnezeu pedepseşte pe cel ce păcătuieşte, dar că-I pare şi rău de suferinţa oamenilor. 
Poate că foamea de la albia secată a Cheritului, ori cererea ultimei fărâme de pâine din mâna unei văduve sărăcite de foamete vor fi fost încercări de sus, ca prorocul să-şi îndrepte mai din vreme ochii spre cer şi să ceară iertarea lui Israel şi slobozirea ploilor. 
Că pe acestea îndurarea lui Dumnezeu le pregătise mai demult, neputând suferi atât de mult, cum putuse Ilie, trei ani şi jumătate, înfometarea atâtor oameni. 
Numai că-Şi supuse forţa inimii lui Ilie Tesviteanul. Şi aceasta înţelegând-o prorocul mai târziu, pe ucenicul său din Sarepta l-a învăţat dreptatea, dar şi mila Domnului.
 Iar mai târziu, când acest ucenic avea să ajungă primul proroc al lumii păgâne, trimis fiind de Dumnezeu la Ninive să-i vestească pieirea, Iona, căci aşa-i era numele, gândind că-I va părea rău Domnului de ce hotărâse, plăti neascultarea cu trei zile de temniţă în adâncurile mării (vezi pe larg în Sfânta Scriptură, în cartea lui Iona).
Cititorule, un popas duhovnicesc cu Sfântul Ilie înseamnă desfătare şi adânc de taine. O, dacă am putea pătrunde imnologia liturgică a zilei de 20 iulie, ca să ne putem înţelepţi şi folosi de strategia Sfântului Ilie din faţa Tronului Domnului, cum minunat cântă o stihiră a Utreniei: 
„În căruţă de foc urcându-te, te-ai mutat în latura cea luminoasă, o Ilie Tesvitene! Şi pe prorocii cei de ruşine i-ai ruşinat. Cel ce ai legat cerul cu cuvântul, asemenea dezleagă şi greşelile noastre cu rugăciunile tale cele către Domnul şi mântuieşte sufletele noastre“! 
 
Cu adevărat, minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, pe care i-a slăvit cu nespusă putere.
Pr. Petru Roncea-comorinemuritoare.ro
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments