“Şi a născut pe Fiul său Întaiul născut”.
Cine este întai născut? Evanghelistul numeşte întai născut, nu pe primul între fraţii săi, ci pe acela care este cel dintai şi singurul. Căci se află şi acest sens în semnificaţiile cuvantului “Întaiul născut”, lui Dumnezeu care este de o fiinţă cu Tatăl, este Unul şi Unul singur. Şi El este “Întaiul Născut” din pricina coborarii Sale spre a da ajutor făpturilor. Iar cand El este numit “Unul Născut”, se cheamă aşa fiindcă nu se mai amestecă în acest concept nici o pricină conform căreia este El Unul Născut. Ci se spune astfel în chip absolut, întrucat El este Dumnezeu Unul Născut, în sanul Tatălui Său. Dar cand dumnezeieştile Scripturi, îl numesc pe El “cel dintai născut”, îndată adaugăşi pe aceia faţă de care este “cel dintai născut” şi adugă şi pricina pentru care are El şi acestă numire. Sfintele Scripturi spun că El este “cel dintai născut” dintre mulţi fraţi, şi că este “cel dintai născut” dintre morţi. Pe de o parte, pentru că El s-a făcut asemenea nouă întru toate în afară de păcat. Pe de altă parte El cel dintai s-a sculat înviind trupul Său întru nestricăciunea neputrezirii (aftarsia) şi El este “Cel Unul Născut” după fire, pentru că el este unul singur născut din Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu, şi Unul şi Unul singur, strălucind ca Dumnezeu din Dumnezeu, şi ca lumină din lumină. Dar El este, “cel dintai născut” pentru noi, deoarece El se numeşte “întai născut” dintre aceia care au fost prefăcuţi şi preschimbaţi pentru ca prin El să fie mantuiţi cei la fel cu El asemenea Lui.
Pentru că dacă trebuie ca El să fie neaparat “întaiul născut” atunci răman în aceeaşi stare (preschimbaţi) şi cei al căror întai născut este El.
Însă, dacă – după părerea lui Eunomie – El se numeşte “întaiul născut” din Dumnezeu ca Unul care este născut cel dintai dintre mulţi alţii, atunci El este “cel dintai născut” şi din Fecioara (Maria), întrucît din Ea, El este născut mai întai decît altul, şi mai înainte decat altul. Însă, dacă fiind singurul şi Unul Născut, şi nefiind născut înaintea altora, El este numit “cel dintai născut” din Maria, atunci El este şi “cel dintai născut din Dumnezeu”, deşi nu este “cel dintai” dintre mulţi, ci s-a născut Unul Singur.
Apoi dacă se admite că cele dintai sant cauză a celor ce vin după aceea (= dacă se admite că fenomenele anterioare sant cauzele celor posterioare), atunci ma întai şi anterior El era Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu. Dr Fiul era o cauză a celor care au fot numiţi fii (ai lui Dumnezeu), pentru că aceştia au căpătat numele de fii de la El. Iar cel care este cauză fiilor din al doilea rînd, se poate numi pe bună dreptate, cel dintai născut, nu ca unul care a existat cel dintai dintre aceştia, ci ca unl are s-a făcut cauză cel dintai a numirilor ca fii. Şi aşa precum spunand Tatăl că este cel dintai – căci spune: “Eu sant cel dintai şi Eu sant cel din urmă” (Is. 44,6) nu devine deloc lucru neaparat obligatoriuca cei ce vin după El şi posterior Lui să fie rude ale sale, tot astfel dacă spunem că Fiul ete cel dintai faţă de creatură (făptură), sau că este cel dintai născut faţă de orice fiinţă zidită (creată), nu înseamnă catuşi de puţin că Fiul este unul dintre fiinţele create (făpturi, zidiri). Ci tot aşa cum Tatăl, arătandu-se pe sine ca începător şi început al tuturor fiinţelor am zis: “Eu sant cel dintai”, tot astfel şi Fiul este cel dintai faţă de făpturirle zidite. Căci întrucat şi Scriptura numeşte pe acela că este singurul că este şi primul. Aşa zice: “Eu sant Dumnezeul cel dintai, şi împreună cu mine nu mai este altul” (Is. 44,6). Deci, pentru ca evanghelistul să arate că Fecioara n-a născut un om gol (simplu) a adăugat şi “întaiul născut”. Dar ea nu a mai avut alţi fii, decat pe Acela al Tatălui, rămand Fecioară. Despre El, Dumnezeu Tatăl a strigat prin glasul lui David: “Iar Eu Îl voi face Întaiul Născut al Meu, şi cei mai înalt dintre regii pămantului” (Ps. 89,27). pe acesta şi preaînţeleptul Pavel L-a amintit zicand: “cand aduce pe întaiul născut în lume zice: Să se închine lui toţi slujitorii lui Dumnezeu” (Evr. 1,6). Dar cum a venit El în lume (pe pămînt)? Căci El este în afară de lume, nu din punct de vedere spaţial, (al locului = topicos) ci din punct de vedere al firii sale, fiindcă El este diferit şi deosebit după fire, faţă de toţi cei ce se află în lume.
El a venit şi a intrat în lume facandu-se om, şi fiind o parte a lumii, prin întruparea Sa. cu toate că El era Cel Unul Născut (monogenis) dumnezeiesc, fcandu-se frate de-al nostru (prototokos), pentru ca să fie început şi începător al înfierii oamenilor, şi ca să pregătească şi să oranduiască, ca noi să ne facem fii ai lui Dumnezeu.
Prin urmare, să cugeţi, cititorule, că a fost numit “cel dintai născut” pentru taina iconomiei dumnezeieşti.
Apoi s-a numit “cel Unul Născut”, pentru că Cuvantul s-a născut din Tatăl, neavand El fraţi după fire, şi nici pe altul ca să fie oranduit împreună şi alături de El. Căci prin Fiul toate s-au făcut, şi El este începutul tuturor făpturilor zidite, ca unul care este Ziditor şi Creator.
2,7 “Ea l-a culcat în iesle”.
Hristos a găsit pe om că era îndobitocit şi la fel cu animalele (dobitoacele). De aceea Hristos a fost aşezat în iesle în felul unei hrane şi a unei mancări, pentru ca noi să ne schimbăm viaţa noastră animalică şi să ne întoarcem la conştiinţa şi la înţelegerea cuvenită omului. Şi noi aceia care eram dobitoace cu sufletul, venind la masa noastră, la iesle, nu mai aflăm în iesle iarbă, ci painea cea din ceruri, trupul dătător de viaţă.
2,8 “În partea aceea însă erau nişte păstori care străjuiau noaptea”.
Taina cantată în imnuri de către îngeri a fost descoperită mai întai păstorilor, care erau chip şi simbol al păstorilor ce aveau să fie în Biserică. Căci ei se cuvenea să audă cei dintai, cuvantul “pe pămant pace”, întrucat şi păstorii duhovniceşti aveau să strige pace către toată mulţimea fiiilor (pliroma) Bisericii. Apoi persoana păstorilor şi bucuria ce au avut prin descoperirea ce li s-a făcut înseamnă în chip limpede, că Păstorul cel bun a venit la oaia cea piedută (rătăcită). Căci nimic nu putea să bucure mai mult pe păstori, decat găsirea oii celei pierdute. Dar pe această oaie nu era cu putinţă să o găsească altcineva, decat arhi-păstorul Hristos. Şi apoi, întrucat Betleem se tălmăceşte “casa painii” unde trebuiau să se grăbească să meargă păstorii după vestirea aceea a păcii, decat la casa cea duhovnicească a painii celei cereşti, adică la Biserică.
Căci în ea, în chip tainuit se slujeşte în fiecare zi painea care s-a coborat din ceruri, şi care a dat viaţă lumii.
Păstorii s-au făcut începători ai celor ce învaţă şi dezvăluiesc tainele lui Dumnezeu. Iarăşi simbolul şi figura priveşte şi se îndreaptă spre adevărul real. Căci Hristos se arată pe sine în chip vădit păstorilor celor duhovniceşti, pentru că ei să-l binevestească pe El altora. Aşa precum şi în acea vreme, păstorii de atunci au fost învăţaţi de către sfinţii îngeri, şi alergand, ei au vestit altora. Deci îngerii au început să facă vestirea şi propovăduirea lui Hristos. Şi ei Îl slăvesc ca pe Dumnezeu, care după trup s-a născut în chip minunat din familie.
Căci Domnul tuturor era Dumnezeu în chipul şi în felul potrivit nouă oamenilor, pentru ca să deslege blestemul aruncat peste cea dintai femeie. Fiindcă s-a spus către ea: “În dureri vei naşte copii”. Fiindcă femeile năşteau copii pentru ca să moară (pentru moarte), ele aveau ghimpele suferinţei. După ce însă o femeia a născut, cu trupul pe Emanuel, care este Viaţa, s-a deslegat tăria blestemului şi s-a nimicit odată cu moartea şi naşterea în mahnire a mamelor celor de pe pămant.
Vrei, cititorule, să afli şi o altă pricină a acestui lucru? Adu-ţi aminte că preaînţeleptul Pavel a scris cu privire la Hristos “deoarece legea slăbită prin trup era neputincioasă, Dumnezeu a trimis pe Fiul său într-un trup asemenea trupului omului păcătos ca jertfă pentru păcat şi a osandit păcatul în trup ca dreptatea legii să se împlinească în noi, cei ce urmăm nu trupului ci duhului” (Rom. 8,3) greceşte: “En omiomati sarkos amartias = întru asemănarea trupului păcatului, Legea păcatului se ascunde în modularele trupului nostru, şi tot asemenea se ascunde tendinţa (Kinima) iraţională a dorinţelor şi poftelor născute în noi. Dar Cuvantul lui Dumnezeu făcandu-se om, a avut trupul său sfant şi preacurat cu adevărat. Căci trupul său era întru asemănarea trupului nostru, dar nu era conform acestuia. Fiindcă era întru totul lipsit de moliciune înnăscute ce se află în trupurile noastre, de tendinţele şi de înclinaţiile (aplecările) noastre care ne mană spre fapte nepermise. Şi aceasta a fost pricina întrupării Mantuitorului Nostru Iisus Hristos.
2,7 “Şi L-a înfăşat în scutece”.
Cand vezi, cititorule, pe prunc înfăşat în scutece, să nu-ţi opreşti cugetarea ta doar la naşterea sa după trup. Ci să sari mai curand la vederea şi înţelesul duhovnicesc cuvenit slavei Sale.
Urcă-te în ceruri! Astfel Îl vei vedea pe El în înălţimile cele mai de sus, avad slava cea mai mare cu putinţă. Îl vei privi aşezat pe tronul cel mai înalt şi ridicat. Vei auzi pe serafimi cantandu-i cantări Lui, care spun că este plin cerul şi pămantul de mărirea Sa.
Dar aceasta s-a făcut şi pe pămant. Căci slava lui Dumnezeu a străfulgerat în jurul păstorilor, şi se află o mare mulţime de oaste cerească ce canta slavă lui Hristos. Căci mulţi de tot sfinţi prooroci s-au născut după trup, dar nici unul dintre ei n-a fost slăvit vreodată de glasul îngerilor. Fiindcă aceşti prooroci au fost oameni, şi apropiaţi (casnici) credincioşi ai lui Dumnezeu care se aflau în măsurile omeneşti ale noastre (în mărimea omenească). Însă Hristos n-a fost aşa, căci El este Dumnezeu şi Domn şi trimiţător al sfinţilor prooroci, şi aşa precum spune psalmistul “Că în ceruri cine e asemenea Domnului, sau prin fiii lui Dumnezeu cine se are asemenea Lui” (Ps. 88,6). Deoarece El este cel ce ne-a hărăzit nouă, celor ce ne aflăm sub jug şi în robia firii noastre, ca pe un dar numele de fii. Hristos este adevărul, adică El este Fiul firesc al lui Dumnezeu tatăl şi atunci cand s-a făcut trup. Căci El a rămas ceea ce era, cu toate că a luat o stare care nu era a Sa.
Că este adevărt ceea ce grăiesc eu ne va încredinţa iarăşi proorocul Isaia spunand: “Iată Fecioara va lua în pantece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu unt şi cu miere pană în vremea cand va şti să arunce răul şi să aleagă binele. Căci înainte ca Fiul Acesta să cunoască binele sau răul, se va împotrivi răului spre a alege binele” (Is. 7,14-16). Oare nu este lucru limpede pentru toţi, că un copil nou născut şi deabia odrăslit, şi care nu poate din prica varstei şi a vremei să cugete ceva, este incapabil să judece şi să cantărească lucrul rău sau bun? Căci el nu ştia nimic cu desăvarşire. Dar numai la Mantuitorul tuturor la Hristos, s-a aflat o minune mare şi nespus de întinsă. căci Hristos manca atunci cand era doar prunc unt şi miere. Iar proorocul numeşte unt doar laptele Fecioarei, pentru că acest lapte nu venea şi nu se ivise de la întinarea femeii şi de la poftă şi de la desfranare, ci acest lapte era întărit şi tare. El nu avea amărăciunea păcatului, ci avea dulceaţa mierei. Fiindcă toate cele ale lui Dumnezeu sant mai dulci decat mirea şi decat fagurele.
De îndată ce s-a născut Hristos, a fost prădată puterea diavolului. Întrucat diavolul era slujit şi adăpat la Damasc şi avea acolo foarte mulţi închinători ai lui. Dar în vremea naşterii sfintei Fecioare şi puterea tiraniei diavolului a fost sfăramată. Întrucat fii neamurilor păgane au fost stranşi cu năvodul şi cu plasa pentru cunoaşterea adevărului. Este obiceiul Scripturii insuflată de Dumnezeu să numească cu nume diferite pe Dumnezeul tuturor şi are obiceiul uneori să afle şi să găsească numiri după faptele săvarşite în răstimpurile vremii.Aceasta s-a păstrat şi cu privire la Hristos însuşi. Căci El este Dumnezeu adevărat, şi aceasta o arată şi cuvantul următor: “Repede jertfeşte şi îndată împarte” (Is. 8,3). Iar începutul Lui a fost cruce, prin care a împărţit în lumea de sub ceruri (cf. Ps. 95,10) dacă este adevărat că s-a făcut ascultător faţă de Tatăl saupînă la moartea de pe cruce. Însă ia seama, iubitule citiror şi pricepe că cei ce fuseseră sfinţiţi nu s-au îndreptat către datinile neamurilor păgîne, ci au mers la datinile lor, a celor chemaţi mai curand.
În adevăr fiarele mănaîncă cărnuri, adică lupul şi leul, ursul şi pantera mănancă carne. iar dintre animalele cele blande sant mancătoare de ierburi şi de buruieni, cum sant căprioarele, miei şi viţeii. Dar fiarele sălbatice, spune, vor paşte alături de animale cele blande şi vor manca hrana lor. Prin urmare nu animalele blande vor merge la obiseiurile şi datinile dobitoacelor celor sălbatice, ci acestea din urmă se vor duce la datinile celor blande, precum spuneam. Aşa dar se vor schimba de la cugetarea sălbatică la blandeţea cuvenită sfinţilor. Şi lupii se vor schimba prin Hristos şi se vor face ca mieii. Căci Hristos este cel ce-i îmblanzeşte pe ei şi El este cel ce adună la un loc şi strange precum spuneam, pe cele două popoare şi le mană spre o cugetare plină de iubire faţă de Dumnezeu. Acest lucru şi vestitorul vorbelor sfinte Moise l-a glăsuit zicand: “Bucuraţi-vă neamuri, împreună cu poporul său, daţi slavă şi mărire Domnului Dumnezeului nostru”. (Deut. 32,43).
Întrucat El era Dumnezeu care se întrupase într-un chip negrăit, El singur cunoştea binele, şi era lipsit de răutatea ce se afla în oameni. Acest lucru este propriu şi particular fiinţei care este mai presus de toate. Întrucat binele natural şi trainic şi neschimbător se potriveşte doar unei singure persoane, în chip propriu.
“Nimeni nu este bun, decîat singur Dumnezeu” (Mc.10,18), după glasul însuşi al Mîntuitorului.
De aceea, să nu priveşti pe cel înfăşurat în scutece ca pe un prunc simplu, ci să vezi în El pe acela care este bogat ca un Dumnezeu şi care se află în sărăcia noastră omenească, din această pricină lăudat în cantări de slavă de către însusi sfinţii îngeri. Iar cantarea aceasta a lor era aşa: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămant pace, între oameni bunăvoire” (Lc. 2,14). Căci îngerii şi toate puterile cele mai de sus păstrînd şi păzind oranduirea şi starea hărăzită lor de Dumnezeu, sant în pace cu Dumnezeu, şi ei în nici un chip nu calcă hotărarea lui Dumnezeu şi stau în mod temeinic în dreptate şi în sfinţenie. Dar noi nenorociţii, aducem şi aşezăm împotriva voinţei Stăpanului nostru poftele noastre, şi de aceea ne aflăm ca nişte vrăjmaşi ai Săi. Însă această stare a fost dezlegată de către Hristos. Căci El este pacea noastră, şi El ne-a legat pe noi, prin sine de Dumnezeu Tatăl. El a scos dintre noi şi Dumnezeu păcatul care ne făcea duşmanii lui Dumnezeu, El ne-a făcut drepţi prin credinţă şi El cheamă aproape de Dumnezeu pe cei care erau aproape de dansul.
De asemenea şi în alt chip, El a clădit din cele două popoare un om nou, făcand pace şi împăcînd întru totul aceste neamuri pe care le-a strans într-un singur trup, cu Dumnezeu.
Căci a binevoit Dumnezeu şi Tatăl să repete toate în El să unească cele de sus cu cele de jos şi să se facă o singură turmă, cei din ceruri şi cei de pe pămant. Deci Hristos s-a făcut pentru noi pace şi bunăvoire.
Amin
(Comentariu la Sfînta Evanghelie de la Luca, Ed. M-rea Portăriţa 1998, trad. din franceză de diacon Gheorghe Băbuţ,)
CategoriiFără categorie
