Tîlcuiri la Naşterea Domnului17 min read

“Şi a născut pe Fiul său Întîiul născut”.

 Cine este întîi născut? Evanghelistul numeşte întîi născut, nu pe primul între fraţii săi, ci pe acela care este cel dintîi şi singurul. Căci se află şi acest sens în semnificaţiile cuvîntului “Întîiul născut”, lui Dumnezeu care este de o fiinţă cu Tatăl, este Unul şi Unul singur. Şi El este “Întîiul Născut” din pricina coborîrii Sale spre a da ajutor făpturilor. Iar cînd El este numit “Unul Născut”, se cheamă aşa fiindcă nu se mai amestecă în acest concept nici o pricină conform căreia este El Unul Născut. Ci se spune astfel în chip absolut, întrucît El este Dumnezeu Unul Născut, în sînul Tatălui Său. Dar cînd dumnezeieştile Scripturi, îl numesc pe El “cel dintîi născut”, îndată adaugăşi pe aceia faţă de care este “cel dintîi născut” şi adugă şi pricina pentru care are El şi acestă numire. Sfintele Scripturi spun că El este “cel dintîi născut” dintre mulţi fraţi, şi că este “cel dintîi născut” dintre morţi. Pe de o parte, pentru că El s-a făcut asemenea nouă întru toate în afară de păcat. Pe de altă parte El cel dintîi s-a sculat înviind trupul Său întru nestricăciunea neputrezirii (aftarsia) şi El este “Cel Unul Născut” după fire, pentru că el este unul singur născut din Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu, şi Unul şi Unul singur,  strălucind ca Dumnezeu din Dumnezeu, şi ca lumină din lumină. Dar El este, “cel dintîi născut” pentru noi, deoarece El se numeşte “întîi născut” dintre aceia care au fost prefăcuţi şi preschimbaţi pentru ca prin El să fie mîntuiţi cei la fel cu El asemenea Lui.

 

 

Pentru că dacă trebuie ca El să fie neaparat “întîiul născut” atunci rămîn în aceeaşi stare (preschimbaţi) şi cei al căror întîi născut este El.

 

 

 

Însă, dacă – după părerea lui Eunomie – El se numeşte “întîiul născut” din Dumnezeu ca Unul care este născut cel dintîi dintre mulţi alţii, atunci El este “cel dintîi născut” şi din Fecioara (Maria), întrucît din Ea, El este născut mai întîi decît altul, şi mai înainte decît altul. Însă, dacă fiind singurul şi Unul Născut, şi nefiind născut înaintea altora, El este numit “cel dintîi născut” din Maria, atunci El este şi “cel dintîi născut din Dumnezeu”, deşi nu este “cel dintîi” dintre mulţi, ci s-a născut Unul Singur.

 

 

Apoi dacă se admite că cele dintîi sînt cauză a celor ce vin după aceea (= dacă se admite că fenomenele anterioare sînt cauzele celor posterioare), atunci ma iîntîi şi anterior El era Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu. Dr Fiul era o cauză a celor care au fot numiţi fii (ai lui Dumnezeu), pentru că aceştia au căpătat numele de fii de la El. Iar cel care este cauză fiilor din al doilea rînd, se poate numi pe bună dreptate, cel dintîi născut, nu ca unul care a existat cel dintîi dintre aceştia, ci ca unl are s-a făcut cauză cel dintîi a numirilor ca fii. Şi aşa precum spunînd Tatăl că este cel dintîi – căci spune: “Eu sînt cel dintîi şi Eu sînt cel din urmă” (Is. 44,6) nu devine deloc lucru neaparat obligatoriuca cei ce vin după El şi posterior Lui să fie rude ale sale, tot astfel dacă spunem că Fiul ete cel dintîi faţă de creatură (făptură), sau că este cel dintîi născut faţă de orice fiinţă zidită (creată), nu înseamnă cîtuşi de puţin că Fiul este unul dintre fiinţele create (făpturi, zidiri). Ci tot aşa cum Tatăl, arătîndu-se pe sine ca începător şi început al tuturor fiinţelor am zis: “Eu sînt cel dintîi”, tot astfel şi Fiul este cel dintîi faţă de făpturirle zidite. Căci întrucît şi Scriptura numeşte pe acela că este singurul că este şi primul. Aşa zice: “Eu sînt Dumnezeul cel dintîi, şi împreună cu mine nu mai este altul” (Is. 44,6). Deci, pentru ca evanghelistul să arate că Fecioara n-a născut un om gol (simplu) a adăugat şi “întîiul născut”. Dar ea nu a mai avut alţi fii, decît pe Acela al Tatălui, rămînd Fecioară. Despre El, Dumnezeu Tatăl a strigat prin glasul lui David: “Iar Eu Îl voi face Întîiul Născut al Meu, şi cei mai înalt dintre regii pămîntului” (Ps. 89,27). pe acesta şi preaînţeleptul Pavel L-a amintit zicînd: “cînd aduce pe întîiul născut în lume zice: Să se închine lui toţi slujitorii lui Dumnezeu” (Evr. 1,6). Dar cum a venit El în lume (pe pămînt)? Căci El este în afară de lume, nu din punct de vedere spaţial, (al locului = topicos) ci din punct de vedere al firii sale, fiindcă El este diferit şi deosebit după fire, faţă de toţi cei ce se află în lume.

 

 

 

El a venit şi a intrat în lume fîcîndu-s om, şi fiind o parte a lumii, prin întruparea Sa. cu toate că El era Cel Unul Născut (monogenis) dumnezeiesc, fcîntu-se frate de-al nostru (prototokos), pentru ca să fie început şi începător al înfierii oamenilor, şi ca să pregătească şi să orînduiască, ca noi să ne facem fii ai lui Dumnezeu.

 

 

 

Prin urmare, să cugeţi, cititorule, că a fost numit “cel dintîi născut” pentru taina iconomiei dumnezeieşti.

 

 

 

Apoi s-a numit “cel Unul Născut”, pentru că Cuvîntul s-a născut din Tatăl, neavînd El frţi după fire, şi nici pe altul ca să fie orînduit împreună şi alături de El. Căci prin Fiul toate s-au făcut, şi El este începututl tutror făpturilor zidite, ca unul care este Ziditor şi Creator.

 

 

 

2,7 “Ea l-a culcat în iesle”.

 

 

 

Hristos a găsit pe om că era îndobitocit şi la fel cu animalele (dobitoacele). De aceea Hristos a fost aşezat în iesle în felul unei hrane şi a unei mîncări, pentru ca noi să ne schimbăm viaţa noastră animalică şi să ne întoarcem la conştiinţa şi la înţelegerea cuvenită omului. Şi noi aceia care eram dobitoace cu sufletul, venind la masa noastră, la iesle, nu mai aflăm în iesle iarbă, ci pîinea cea din ceruri, trupul dătător de viaţă.

 

 

 

2,8 “În partea aceea însă erau nişte păstori care străjuiau noaptea”.

 

 

 

Taina cîntată în imnuri de către îngeri a fost descoperită mai întîi păstorilor, care erau chip şi simbol al păstorilor ce aveau să fie în Biserică. Căci ei se cuvenea să audă cei dintîi, cuvîntul “pe pămînt pace”, întrucît şi păstorii duhovniceşti aveau să strige pace către toată mulţimea fiilor (pliroma) Bisericii. Apoi persoana păstorilor şi bucuria ce au avut prin descoperirea ce li s-a făcut înseamnă în chip lempede, că Păstorul cel bun a venit la oaia cea piedută (rătăcită). Căci nimic nu putea săbucure maimult pe păstori, decît găsirea oii celei pierdute. Dar pe această oaie nu era cu putinţă să o găsească altcineva, decît arhi-păstorul Hristos. Şi apoi, întrucît Betleem se tălmăceşte “casa pîinii” unde trebuiau să se grăbească să meargă păstorii după vestirea aceea a păcii, decît la casa cea duhovnicească a pîinii celei cereşti, adică la Biserică.

 

 

 

Căci în ea, în chip tîinuit se slujeşte în fiecare zi pîinea care s-a coborît din ceruri, şi care a dat viaţă lumii.

 

 

 

Păstorii s-au făcut începători ai celor ce învaţă şi dezvăluiesc tainele lui Dumnezeu. Iarăşi simbolul şi figura priveşte şi se îndreaptă spre adevărul real. Căci Hristos se arată pe sine în chip vădit păstorilor celor dhovniceşti, pentru că ei să-l binevestească pe El altora. Aşa precum şi în acea vreme, păstorii de atunci au fost învăţaţi de către sfinţii îngeri, şi alergînd, ei au vestit altora. Deci îngerii au început să facă vestirea şi propovăduirea lui Hristos. Şi ei Îl slăvesc ca pe Dumnezeu, care după trup s-a născut în chip minunat din familie.

 

 

 

Căci Domnul tuturor era Dumnezeu în chipul şi în felul potrivit nouă oamenilor, pentru ca să deslege blestemul aruncat peste cea dintîi femeie. Fiindcă s-a spus către ea: “În dureri vei naşte copii”. Fiindcă femeile năşteau copii pentruca să moară (pentru moarte), ele aveau ghimpele suferinţei. După ce însă o femeia a născut, cu trupul pe Emanuel, care este Viaţa, s-a deslegat tăria blestemului şi s-a nimicit odată cu moartea şi naşterea în mîhnire a mamelor celor de pe pămînt.

 

 

 

Vrei, cititorule, să afli şi o altă pricină a acestui lucru? Adu-ţi aminte că preaînţeleptul Pavel a scris cu privire la Hrisos “deoarece legea slăbităprin trup era neputincioasă, Dumnezeu a trimis pe Fiul său într-u ntrup asemenea trupului omului păcătos ca jertfă pentru păcat şi a osîndit păcatul în trup ca dreptatea legii să se împlinească în noi, ceice urmăm nu trupului ci duhului” (Rom. 8,3) greceşte: “En omiomati sarkos amartias = întru asemănarea trupului păcatului, Legea păctului se ascunde în modularele trupului nostru, şi tot asemenea se ascunde tendinţa (Kinima) iraţională a dorinţelor şi poftelor născute în noi. Dar Cuvîntul lui Dumnezeu făcîndu-se om, a avut trupul să u sfînt şi preacurat cu adevărat. Căci trupul său era întru asemănarea trupului nostru, dar nu era conform acestuia. Fiindcă era întru totul lipsit de moliciune înnăscute ce se află în trupurile noastre, de tendinţele şi de înclinaţiile (aplecările) noastre care ne mînă spre fapte nepermise. Şi aceasta a fost pricina întrupării Mîntuitorului Nostru Iisus Hristos.

 

 

 

2,7 “Şi L-a înfăşat în scutece”.

 

 

 

Cînd vezi, cititorule, pe prunc înfăşat în scutece, să nu-ţi opreşti cugetarea ta doar la naşterea sa după trup. Ci să sari mai curînd la vederea şi înţelesul duhovnicesc cuvenit slavei Sale.

 

 

 

Urcă-te în ceruri! Astfel Îl vei vedea peEl în înălţimile cele mai de sus, avîd slava cea mai mare cu putinţă. Îl vei privi aşezat pe tronul cel mai înalt şi ridicat. Vei auzi pe serafimi cîntîndu-i cîntări Lui, care spun că este plin cerul şi pămîntul de mărirea Sa.

 

 

 

Dar aceasta s-a făcut şi pe pămînt. Căci slava lui Dumnezeu a străfulgerat în jurul păstorilor, şi se află o mare mulţime de oaste cerească ce cînta slavă lui Hristos. Căci mulţi de tot sfinţi prooroci s-au născut după trup, dar nici unul dintre ei n-a fost slăvit vreodată de glasul îngerilor. Fiindcă aceşti prooroci au fost oameni, şi apropiaţi (casnici) credincioşi ai lui Dumnezeu care se aflau în măsurile omeneşti ale noastre (în mărimea omenească). Însă Hristos n-a fost aşa. Căci mulţi de tot sfinţi prooroci s-au născut după trup, dar nici unul dintre ei n-a fost slăvit vreodată de glasul îngerilor. Fiindcă aceşti prooroci au fost oameni, şi apropiaţi (casnici) credincioşi ai lui Dumnezeu care se aflau în măsurile omeneşti ale noastre (în mărimea omenească). Însă Hristos n-a fost aşa. căci El este Dumnezeu şi Domn şi trimiţător al sfinţilor prooroci, şi aşa precum spune psalmistul “Că în ceruri cine e asemenea Domnului, sau prin fiii lui Dumnezeu cin ese are asemenea Lui” (Ps. 88,6). Deoarece El este cel ce ne-a hărăzit nouă, celor ce ne aflăm sub jug şi în robia firii noastre, ca pe un dar numele de fii. Hristos este adevărul, adică El este Fiul firesc al lui Dumnezeu tatăl şi atunci cînd s-a făcut trup. Căci El a rămas ceea ce era, cu toate că a luat o stare care nu era a Sa. Că este adevărt ceea ce grăiesc eu ne va încredinţa iarăşi proorocul Isaia spunînd: “Iată Fecioara va ua în pîntece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu unt şi cu miere pînă în vremea cînd va şti să arunce răul şi să aleagă binele. Căci înaitne ca Fiul Acesta să cunoască binele sau răul, se va împotrivi răului spre a alege binele” (Is. 7,14-16). Oare nu este lucru limpede pentru toţi, că un copil nou născut şi deabia odrăslit, şi care nu poate din prica vîrstei şi a vremei să cugete ceva, este incapabil să judece şi să cîntărească lucrul rău sau bun? Căci el nu ştia nimic cu desăvîrşire. Dar numai la Mîntuitorul tuturor la Hristos, s-a aflat o minune mae şi nespus de întinsă. căci Hristos mînca atunci cînd era doar prunc unt şi miere. Iar proorocul numeşte unt doar laptele Fecioarei, pentru că acest lapte nu venea şi nu se ivise de la întinarea femeii şi de la poftă şi de la desfrînare, ci acest lapte era întărit şi tare. El nu avea amărăciunea păcatului, ci avea dulceaţa mierei. Fiindcă toate cele ale lui dumnezeu sînt mai dulci decît mirea şi decît fagurele.

 

 

 

De îndată ce s-a născut Hristos, a fost prădată puterea diavolului. Întrucît diavolul era slujit şi adăpat la Damasc şi avea acolo foarte mulţi închinători ai lui. Dar în vremea naşterii sfintei Fecioare şi puterea tiraniei diavolului a fost sfărîmată. Întrucît fii neamurilor păgîne au fost strînşi cu năvodul şi cu plasa pentru cnoaşterea adevărului. Este obiceiul Scripturii insuflată de Dumnezeu să numească cu nume diferite pe Dumnezeul tuturor şi are obiceiul uneori să afle şi să găsească numiri după faptele săvîrşite în răstimpurile vremii.Aceasta s-a păstrat şi cu privire la Hristos însuşi. Căci El este Dumnezeu adevărat, şi aceastao arată şi cuvîntul următor: “Repede jertfeşte şi îndată împarte” (Is. 8,3). Iar începutul Lui a fsot cruce, prin care a împărţit în lumea de sub ceruri (cf. Ps. 95,10) dacă este adevărat că s-a făcut ascultător faţă de Tatăl saupînă la moartea de pe cruce. Însă ia seama, iubitule citiror şi pricepe că cei ce fuseseră sfinţiţi nu s-au îndreptat către datinile neamurilor păgîne, ci au mers la datinile lor, a celor chemaţi mai curînd. În adevăr fiarele mănîncă cărnuri, adică lupul şi leul, ursul şi pantera mănîncă carne. iar dintre animalele cele bînde sînt mîncătoare de ierburi şi de buruieni, cum sînt căprioarele, miei şi viţeii. Dar fiarele sălbatice, spune, vor paşte alături de animale cele blînde şi vor mînca hrana lor. Prin urmare nu animalele blînde vor merge la obiseiurile şi datinile dobitoacelor celor sălbatice, ci acestea din urmă se vor duce la datinile celor blînde, precum spuneam. Aşa dar se vor schimba de la cugetarea sălbatică la blîndeţea cuvenită sfinţilor. Şi lupii se vor schimba prin Hristos şi se vor face ca mieii. Căci Hristos este cel ce-i îmblînzeşte pe ei şi El este cel ce adună la un loc şi strînge precum spuneam, pe cele două popoare şi le mînă spre o cugetare plină de iubire faţă de Dumnezeu. Acest lucru şi vestitorul vorbelor sfinte Moise l-a glăsuit zicînd: “Bucuraţi-vă neamuri, împreună cu poporul său, daţi slavă şi mărire Domnului Dumnezeului nostru”. (Deut. 32,43).

 

 

 

Întrucît El era Dumnezeu care se întrupase într-un chip negrăit, El singur cunoştea binele, şi era lipsit de răutatea ce se afla în oameni. Acest lucru este propriu şi particular fiinţei care este mai presus de toate. Întrucît binele natural şi trainic şi neschimbător se potriveşte doar unei singure persoane, în chip propriu. “Nimeni nu este bun, decît singur Dumnezeu” (Mc.10,18), după glasul însuşi al Mîntuitorului. De aceea, să nu priveşti pe cel înfăşurat în scutece ca pe un prunc simplu, ci săvezi în El pe acela care este bogat ca un Dumnezeu şi care se află în sărăcia noastră omenească, din această pricină lăudat în cîntări de slavă de către înşiş sfinţii îngeri. Iar cîntarea aceasta a lor era aşa: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu ş pe pămînt pace, între oameni bunăvoire” (Lc. 2,14). Căci îngerii şi toate puterile cele mai de sus păstrînd şi păzind orînduirea şi starea hărăzită lor de Dumnezeu, sînt în pace cu Dumnezeu, şi ei în nici un chip nu calcă hotărîrea lui Dumnezeu şi stau în mod temeinic în dreptate şi în sfinţenie. Dar noi nenorociţii, aducem şi aşezăm împotriva voinţai Stăpînului nostrru poftele noastre, şi de aceea ne aflăm ca nişte vrăjmaşi ai Săi. Însă această stare a fost dezlegată de către Hristos. Căci El este pacea noastră, şi El ne-a legat pe noi, prin sine de Dumnezeu Tatăl. El a scos dintre noi şi Dumnezeu păcatul care ne făcea duşmanii lui Dumnezeu, El ne-a făcut drepţi prin credinţă şi El cheamă aproape de Dumnezeu pe cei care erau aproape de dînsul. De asemenea şi în alt chip, El a clădit din cele două popoare un om nou, făcînd pace şi împăcînd întru totul aceste neamuri pe care le-a strîns într-un singur trup, cu Dumnezeu.

 

 

 

Căci a binevoit Dumnezeu şi Tatăl să repete toate în El să unească cele de sus cu cele de jos şi să se facă o singură turmă, cei din ceruri şi cei de pe pămînt. Deci Hristos s-a făcut pentru noi pace şi bunăvoire.

 

 

 

(Comentariu la Sfînta Evanghelie de la Luca, Ed. M-rea Portăriţa 1998, trad. din franceză de diacon Gheorghe Băbuţ,)
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments