Sunt mai credincioase femeile decat barbatii ?8 min de citit

Aţi constatat dacăexistăo diferenţăintre religiozitatea femeii şi religiozitatea bărbatului, intre manifestarea sentimentelor religioase la cele două genuri? Ştim căexistă, intre femei şi bărbaţi, o diferenţiere. Aici se vede aceasta diferenţă?

 

Sigur că se vede. Orice analiză sociologică, psihologică şi, cu atât mai mult, bisericeascăsau duhovnicească, va observa aceastădiferenţiere, pe care eu aşprefera săo numesc specificitate. Se menţionează specificitatea manifestării firii femeieşti şi specificitatea manifestării firii bărbăteşti. Existătrăsături specifice firii bărbateşti şi respectiv firii femeieşti, din care decurg şi vocaţii şi lucrări specifice. Acestea se manifestă şi în Biserică. Biserica observă cu atenţie şi îşi asumă funcţional specificul celor douăfirii in care Dumnezeu a impărţit” firea omenească. Nici în Biserică bărbaţii şi femeile nu fac aceleaşi lucruri, ci bărbaţii fac unele lucruri, iar femeile altele. Preoţia, de exemplu, este o vocaţie şi o lucrare exclusiv bărbătească. Măveţi intreba care este vocaţia exclusivă a femeilor? Este aceea de a naşte pe viitorii preoţi, asemenea Maicii Domnului. Nu este prea vizibila aceastăvocaţie. In ceea ce priveşte religiozitatea, dacăintrăcineva în bisericile noastre astăzi, va observa cănumărul femeilor este mult mai mare decât al bărbaţilor.
Femeile sunt mai credincioase, mai ataşate, mai deschise, mai râvnitoare, mai sufletiste decât bărbaţii in relatia cu Dumnezeu. Aş indrăzni şi o erminie mai specială. Relaţia – inclusiv relaţia cu Bunul Dumnezeu – este o chestiune care ţine mai mult de suflet şi mai puţin de minte. Bărbaţii, fiind mai cerebrali, cad mai uşor din ataşamentul, din fidelitatea, din râvna care susţin o relaţie. In plus, epoca raţionalismului şi a materialismului, din care incă nu am ieşit, a făcut, din aceleaşi motive, mult mai multe victime intre bărbaţi. Dumnezeu nu este o idee. Sigur, El poate fi exprimat sau inchis, cu mari riscuri, şi in idei şi in concepte, poate deveni componenta importantă a unui discurs şi poate alimenta mintea noastră şi setea noastrăde speculaţie. Dar Dumnezeu este, întai de toate, o prezenţăpersonală, care ni se adresează, nu atât la nivelul discursului, ci cu atitudini, cu gesturi, cu acte care se recapituleazăin manifestarea iubirii Sale faţăde oameni. Unui Dumnezeu iubitor care te copleşeşte, clipăde clipă, cu iubirea şi cu bunătatea Sa, este firesc să-i răspunzi la fel de personal şi de direct, la nivelul simţămintelor. Toată iconomia dumnezeiască, adică suma manifestărilor lui Dumnezeu in istorie incepand cu facerea lumii şi ajungând la intruparea Fiului Său pentru eliberarea oamenilor de sub stăpânirea păcatului şi a morţii – este expresia vizibilă a iubirii Sale de oameni şi chemarea continuă, adresată oamenilor, de a trăi relaţia de iubire cu Dumnezeu. Cand proclamăm adevărul căDumnezeu este existenţăpersonală, este comuniune de Persoane, nu facem filosofia conceptului de persoană, ci trimitem la un Dumnezeu viu şi iubitor.
Expedierea relaţiei mele cu Dumnezeu într-o sumă de datorii religioase – rugăciunea, mersul la biserică, postul etc. -, presupune riscul formalismului, adicăa unei participări pasive sau absente, care nu activeazăla propriu relaţia mea cu Dumnezeu cel viu şi personal. De vinăeste şi teologia de şcoală, care a dezvoltat discursul teoretic de multe ori speculativ despre Dumnezeu, separat de prezenţa reală şi continuăa lui Dumnezeu în viaţa noastrăşi a lumii. Dominarea, de cateva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut şi la Dumnezeu, ca şi la omul de langănoi, precum şi la omenirea intreagă. Cultura minţii in detrimentul culturii inimii a produs un segment mare de aneraşti, care-şi cer legitimarea. Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea inconjurătoare mai mult cu inima.
In casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Este o moştenire extraordinar de frumoasă de la femeile mironosiţe, care merg cu râvnăla mormântul Mântuitorului Hristos, moştenire de care se bucură şi femeile credincioase de astăzi. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzand candela in fiecare zi, o viaţăintreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, săţinăcu multărâvnăde aceastărânduială. Săaprindăzilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facăfemeia, când se trezeşte dimineaţa, este săaprindăcandela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Incepe, astfel, ziua cu binecuvântare, incepe ziua cu gandul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra intregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare. Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase…
Da, intelectuale. Le ajută mult să lupte impotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu in zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească inainte de cununie le dau canon, intre altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei sa aprindăcandela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi in zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest intemeietor, o aşează pe femeie intr-o relaţie de fidelitate cu Durnnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va intarzia sa răspundă. Cine se indoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine, făcând experimentul. Este o aşezare fireascăintr-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre intalnirea concretăcu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: Doamne unde eşti? Aici eşti? Iatăsunt şi eu aici! Bunădimineaţa! Mă rog să măbinecuvântezi pe mine şi toată, casa mea! Eu ca semn Iţi aprind aceastăcandelă!“
Aşadar, gestul concret făcut din credinţă, are un rol foarte mare în cultivarea, in creşterea în credinţă. Văintreb aceasta, pentru căexistăo tendinţă, am observat mai ales la unii bărbaţi, de a avea o credinţă spiritualistă, nebazată pe gesturi concrete. Spun: Eu cred în sufletul meu!Dar nu fac nimic!
Nu ştiu care dintre partenerii unor astfel de oameni, s-ar mulţumi cu declaraţia: Şi eu te iubesc, dar in felul meu, nu iţi arăt in nici un fel; nici flori nu-ţi aduc, nici daruri nu-ţi dau, nici nu te imbrăţişez, nici nu te sărut, nici bineţe nu-ţi dau, nici la plimbare nu te invit…, dar ştii, te iubesc mult!” Este o chestiune aridăşi neproductivă şi evident amăgitoare şi mincinoasă. Acelaşi lucru se poate intâmpla şi in relaţia cu Dumnezeu!
Mie nu-mi place cuvântul ritual, imi place foarte mult cuvântul gest, semn, atitudine. Toate cele de mai sus sunt semne care se aşează in spaţiul unei relaţii personale, care dau conţinut concret unei relaţii. Acolo unde există un sentiment pentru celălalt, simţi nevoia să te manifeşti. Iar Biserica noastră răsăriteană, din punctul acesta de vedere, este, cu adevărat, o Bisericăcentratăpe relaţia interpersonală, pe relaţia de dragoste, pentru căeste plinăde gesturi şi de semne – la praznice, la sărbători, la slujbe, la Liturghie, la sfeştanie, la pomelnice… Toată panoplia de slujbe, gesturi, ofrande, obiecte liturgice sunt subsumate relaţiei noastre vii cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, cei vii şi cei trecuţi la Domnul. Painea, fructele aduse din pârga roadelor pământului, prinoasele de tot felul, lumânările, colacii, coliva, icoanele, candelele, sfeşnicele, cădelniţele, tot acest instrumentar se aşează şi dă conţinut real relaţiei cu Dumnezeu, relaţiei cu cei apropiaţi. Aceasta este viaţa normală, firească.
Dacăexistăcelălalt dincolo, relaţia mea cu el trebuie săprindăconţinut. Conţinut in semne, pentru cădragostea este duhovnicească, sufletească, nu se vede, dar ea se manifestă, se exteriorizeazăin gesturi. Lipsa gesturilor îl defavorizeazăfoarte mult pe om. Aproape produce un handicap de netrecut.
Imi amintesc de o conferinţă a mea din tinereţe la facultatea de matematică din Bucuresti. Vorbeam despre relaţia de dragoste. Un student foarte inteligent mi-a spus la un moment dat: Părinte, eu pot imbrăţişa pe oricine in mintea mea!“ Eu, preot şi teolog, i-am spus: Eu prefer să imbrăţişez o singură persoană, dar cu braţele mele, nu numai cu mintea mea!“
Părintele Stăniloae spunea foarte clar: Cel mai frumos şi mai convingător discurs despre dragoste este “imbrăţişarea!”.

 

Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments