Darul îndreptăţirii- Evanghelia Duminicii a 33-a după Rusalii (Luca 18, 10-14)9 min read

 De-acum deschidem împreună cartea aşteptării liturgice a Învierii Domnului, cartea Triodului. Cu tot ceea ce reprezintă această perioadă liturgică a anului bisericesc, care începe din duminica a 33-a după Rusalii, numită şi a Vameşului şi a Fariseului. 
O dată cu deschiderea Sfintei Scripturi, pe masa noastră de lucru duhovnicesc va sta şi cartea numită a Triodului, care cuprinde în sine cântările (tri-cântările) pline de lumina pocăinţei şi bucuria nădejdii care marchează acest urcuş duhovnicesc care este Postul Mare al Paştelui. Hristos-Domnul va face acest drum împreună cu noi, „cu pilde, îndemnând pe toţi… spre îndreptarea vieţii“ (Cântarea I-a a Duminicii), la capătul suişului aflându-L pe El, Înviatul, Cel Care ne transformă viaţa aceasta în viaţă în Hristos.
 
Cântarea Bisericii este de-acum clară: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale“ (Slavă… îndată după Psalmul 50) iar calea, pe care tot cântarea liturgică ne-o indică, începe cu rugăciune, căci spunem Fecioarei: „În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu…“ (şi acum…, idem).
 
Toată imnografia Triodului te cheamă să te duci de la ascultare şi meditare asupra cuvântului la împlinirea lui, la punerea lui drept temelie zidirii celei duhovniceşti care este Postul cel Mare, cu toate roadele sale.
 
Punându-se ca început de lecţie duhovnicească evanghelia cu Vameşul şi Fariseul, Hristos începe să Se facă vădit în trăirea poruncilor, pe măsura plinirii lor (Sf. Marcu Ascetul). Cântarea Utreniei – cea care, să nu uităm, pregăteşte, în fond, înţelegerea Evangheliei – ne spune: „Smerenia a înălţat pe cel ruşinat de rele, pe vameşul care a suspinat şi a strigat către Ziditorul: Milostiveşte-Te!Iar semeţia a surpat din dreptate pe ticălosul fariseu ce a grăit cu trufie. Deci să urmăm celor bune, depărtându-ne de rele.“ (Sedealnă, glas 4).
 
 Şi aceasta, pentru că „trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, iar smerenia, din sărăcie desăvârşită, s-a arătat îndestulătoare îndreptării; pe aceasta s-o câştigăm“ (Cântarea a 4-a, III).
 
Iar teologia aceasta a smereniei este fundamentală în descoperirea valorilor, legate de desăvârşitul exerciţiu spiritual, care este căutarea şi aflarea lui Hristos Cel Înviat, transferarea Lui în inima ta, a vieţii tale atât de împrăştiate în orgolii, de altfel.
 
Că este vorba de o „călătorie a virtuţilor“ tot textul Utreniei ne-o arată. În genere, exegeza duminicală, omilia, cuvântul amvonului în această Duminică pare orientată mereu s-arate un exemplu în vameş şi un contra-exemplu în fariseu. Şi totuşi… Cântarea a 5-a a Utreniei zice: „Să ne sârguim a urma virtuţilor fariseului şi a râvni smerenia vame¬şului, urând ceea ce este nepotrivit la amândoi, adică trufia şi pierderea“. Poate că de aici ar trebui să reanalizăm taina vameşului.
 
Şi calitatea rugăciunii pe care o înălţăm dinaintea lui Dumnezeu. Căci, iată, chiar model vameşul nu este decât o treaptă, un fuştei la scara duhovnicească a modelului Hristos, cea de la care începe urcuşul. Scurtimea rugăciunii să fie valoarea pentru care părinţii au ales această evanghelie de început de cale a virtuţilor? Sau conştiinţa păcătoşeniei, adică parte din om, care mereu şi mereu i-aduce-aminte că este chipul slavei lui Dumnezeu. Că viaţa lui ca om este darul al cărui Dăruitor ţine toate.
 
Lămuritoare-n tâlcuirea „tainei vameşului“ ne par a fi cuvintele imnografului care ne pun dinainte icoana celor doi: „Văditu-s-a deşartă călătoria dreptăţii, deoarece fariseul a însoţit cu ea trufia, în timp ce vameşul, cu virtutea cea făcătoare de înălţime, a dobândit-o, având împreună-mergătoare smerenia“, iar, ceva mai jos, „întru virtuţi, ca un şezător în căruţă, se părea fariseului că aleargă; iar vameşul pedestru alergând, ca pe lângă o căruţă, bine a întrecut-o, înjugând plângerea cu umilinţa“ (Cântarea a 5-a, II şi III).
 
Lecţia este dată. „Prin mijlocirea smereniei“, vameşul se înalţă pe aripile vultureşti ale pocăinţei prea uşor dinaintea lui Dumnezeu. De cealaltă parte, fariseul, cuprins de „putreda uşurime a trufiei“, se înalţă pre aceasta, căzând în cele mai adânci ale iadului.
 
Ceea ce ni se cere – ca persoană şi ca Biserică – este transfuzionarea aceasta cu duhul smereniei, a gândului smereniei „cel de Dumnezeu bine-primit“.
 
 „Cuvintele vameşului, credincioşii să le grăim în sfânta Biserică. Dumnezeule, milostiveşte-Te, ca, împreună cu el, să aflăm iertarea, scăpând de pieirea fariseului celui mult lăudăros“.
 
 „Suspinării vameşului să urmăm toţi şi cu Dumnezeu vorbind, toţi să strigăm către Dânsul cu lacrimi fierbinţi: Iubitorule de oameni, greşit-am! Milostive, Îndurate, milostiveşte-Te şi mă mântuieşte!“ (Cântarea a 8-a III şi IV).
 
Vedeţi cum textul liturgic al Duminicii acesteia vine să facă exegeză, să nască predica pe care avem s-o rostim? Căci este important să înţelegem această taină a vameşului, atât fiecare în parte, cât şi comunitatea credincioşilor (pleroma ecclesială şi sinaxa liturgică), numită Biserică. Numai o biserică smerită, mereu pusă pe a recunoşte neputinţa ei în a lucra desăvârşit cu tezaurul pe care Biserica (trupul mistic al Domnului Celui Înviat) i l-a pus la dispoziţie în Duhul Sfânt.
 
O parohie de farisei, de îngâmfaţi, cârtitori şi mincinoşi, în ceea ce priveşte credinţa, este una care numai pe Hristos nu-L vesteşte. De aceea evanghelia aceasta se face poartă de intrare în Postul Mare. Căci taina postirii poartă în sine pecete adâncă, taina smeritei cugetări şi a rugăciunii curate.
Când spunem a „rugăciunii curate“ iarăşi ne ajută inspiratul făcător de imn liturgic.
 
Căci zice acesta: „Să aducem cu osârdie rugăciuni de umilinţă Ziditorului, ca vameşul, lepădându-ne de nerecunoscătoarele rugi ale fariseului; de glasurile cele cu laudă mare, care aduc deformare împotriva aproapelui, ca să câştigăm pe Domnul milostiv şi lumină“ (Cântarea a 9-a,  III).
 
Şi poate n-ar strica să ţinem cont mereu de aceasta, atunci când ne împlinim pravila de rugăciune personală (ritmul liturgic intern), ca şi atunci când punem în lucru rugăciunea publică a Bisericii (ritmul liturgic extern). Căci aici este această cheie a modelului-vameş şi contra-modelului-fariseu. În expri¬marea rugăciunii.
 
Modelul oferit de vameş poartă şi el treptele rugăciunii curate, după cum cântarea Triodului o şi con¬semnează. „Vameşul, suindu-se la templu cu credinţă oarecând şi rugându-se lui Dumnezeu, s-a îndreptat, căci cu suspinuri a venit şi cu lacrimi şi cu zdrobire de inimă, toată povara păcatelor a lepădat-o prin ispăşire“ (Slavă…, cântarea a 9-a). De aici şi sensul pe care traducerea Î.P.S. Bartolomeu a Noului Testament o dă textului atunci când spune: „Vă spun Eu vouă: Acesta s-a coborât la casa lui mai îndreptăţit decât acela…“ (Luca 18, 14a), nota din subsol consemnând: „îndreptăţit în dublu înţeles: mai îndreptat din starea păcatului şi, prin aceasta, mai îndreptăţit la îndurarea lui Dumnezeu“.
 
Ori exerciţiul de smerenie cel mai adânc şi grabnic la îndemână ne este postul, postirea, topitoarea păcatului şi lacrima pocăinţei (cf. Sf. Ioan Gură de Aur). De-aceea zicem cu cea din urmă cântare a Utreniei: „Pe fariseul ce se îndreptăţea pe sine, lăudân¬¬¬du-şi faptele, l-ai osândit, Doamne, şi pe vameşul, ce s-a smerit şi cu suspinuri a cerut iertare, l-ai în¬dreptat. Că nu primeşti gândurile cele înălţate, şi inimile cele zdrobite nu le defăimezi. Pentru aceasta şi noi, cu smerenie, cădem înaintea Ta. Cel ce ai pătimit pentru noi, dă-ne iertare şi mare milă!“ (Slavă…, laude).
 
Postirea esigur că postirea ce ne aşteaptă nu-i una uşoară. Sfântul Apostol Pavel, în Apostolul Duminicii de azi, spunea lui Timotei, arătând parcă scara interioară ce creşte înlăuntrul Postului: „Tu însă mi-ai urmat mie în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în iubire, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele mele câte mi-au fost în Antiohia, în Iconiu, în Listra.
 
Câte prigoniri am răbdat! Şi din toate m-a izbăvit Domnul. Prigoniţi vor fi şi cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus“, adăugând mai apoi, după ce oferă contra-modelul (despre oamenii cei răi): „Tu însă rămâi în cele ce-ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat şi fiindcă din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cele ce pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos“ (II Tim. 3, 10-15).
 
Iată dar cum noi înşine, adâncindu-ne în Scriptură, nădăjduim în înţelepţirea spre mântuire, prin credinţă. Ştiind cu toţi că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre dare de învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre deprinderea cea întru dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru tot lucrul bun“ (II Tim. 3, 16-17).
 
Să cerem dar, de-nceput de pregătire de post, să lumineze-n noi Hristos taina adâncii smerenii.
 
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula -din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments