Vindecarea orbului din Ierihon4 min read

„Ce voieşti să-ţi fac?”
„…Doamne, să vad!”
În vremea aceea, fost-a, când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un om care şedea lângă cale, cerşind; şi, auzind norodul trecând, a întrebat ce este aceasta. Şi au zis lui că Iisus Nazarineanul trece. Şi a strigat, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” Iar cei care mergeau înainte îl certau pe el să tacă, iar el cu mult mai vârtos striga: „Fiul lui David, miluieşte-mă!”
Şi, stând Iisus, a poruncit să-l aducă pe el la Sine şi, apropiindu-se el de Dânsul, l-a întrebat, zicând: „Ce voieşti să-ţi fac?” Iar el a zis: „Doamne, să văd!” Şi Iisus i-a zis lui: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”. Şi îndată a văzut şi a mers după El, slăvind pe Dumnezeu. (Luca 18, 35-43)
Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor.
Sărmanul! De ani de zile cerşea şi putrezea lângă un zid din oraşul Ierihon.
Dar, deodată, un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dă năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare?
Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime… Vine Omul despre care se vorbesc atâtea

lucruri minunate”.

În sufletul celui orb deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii.
Auzise şi el despre Iisus, Doctorul şi tămăduitorul bolnavilor; şi acest Iisus trecea acum prin acest loc.
Gloata cu Iisus se apropie. Nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”…
Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”…
Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor care suferă. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?„Doamne, să văd!”, răspunde orbul.
Să văd iar lumina soarelui, să văd lumea, să-mi văd rudeniile, să Te văd pe Tine şi să pot umbla în cărările Tale”…
Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta!”; şi orbul îndată s-a tămăduit.
O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! În chipul orbului, aşa stăm şi noi orbiţi de patimi şi fărădelegi. „Ochi avem, dar nu vedem; urechi avem, dar n-auzim”.
Ne tânguim de necazuri, de lipsuri, de greutăţi, dar n-avem ochi să vedem pricina necazurilor şi n-avem urechi s-auzim chemarea Domnului de a ne întoarce din calea fărădelegilor.
Domnul vede suferinţele noastre, Se apropie cu iubire de noi şi ne întreabă şi pe noi: „Ce voiţi să vă fac?”. Noi însă n-auzim întrebarea Domnului şi nu răspundem nimic la această întrebare. De la Domnul noi nu cerem nimic; noi cerem de la lume uşurarea vieţii şi a necazurilor noastre.
Mie, de câte ori citesc evanghelia de mai sus, îmi vine să plâng. Mă gândesc că orbul de la Ierihon a trăit două vieţi: una în orbie şi alta în lumină.
Mă gândesc că şi eu am trăit o viaţă de orbie sufletească, o viaţă pierdută. Oh! Ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieţii!
Mă gândesc la zbuciumările vieţii mele, când mă plângeam Domnului de asprimea vieţii şi Domnul mă întreba: „Ce voieşti să-ţi fac?… Cu ce să te ajut?”… Eu însă, nesocotitul, ceream mereu lucruri lumeşti.
Abia pe urmă sufletul meu a strigat: „Doamne, să văd!”. Abia pe urmă mi-am dat seama că vorba cea mai dulce şi fericirea cea mai mare de pe lume sunt cuvintele: „Orb am fost, şi acum văd!”.
Oh! Cum „a orbit dumnezeul veacului acestuia (diavolul) mintea oamenilor ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos!” (II Cor 4, 4).
Patimile şi păcatele cele grele fac între oameni o cumplită orbie sufletească. Mâniosul, desfrânatul, beţivul, lacomul etc. sunt tot atâţia orbi care şi-au pierdut ochii şi vederea cea sufletească.
Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui această boală decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din evanghelie: Iisus Hristos.
Orbul din evanghelie s-a tămăduit prin credinţa lui cea tare, prin încrederea lui în puterea lui Iisus şi prin dorinţa lui cea vie care suspina, zicând: „Doamne, să văd!”.
Aşa şi noi să cădem înaintea lui Hristos cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea Sfântă şi mântuitoare, şi cu dorinţă vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere.
Despre Apostolul Pavel ne spune Scriptura că, în drumul spre Damasc (când era Saul şi mergea să-L prigonească pe Hristos), i-a ieşit în cale o lumină care l-a orbit pe o clipă şi apoi i-a dat altă vedere şi alte purtări. Din Saul l-a făcut Pavel şi din prigonitor, apostol.
„A fost aceasta o orbie după care a văzut şi i-a făcut şi pe alţii să vadă” – zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
Aşa trebuie, iubite cititorule, să ieşi şi tu din orbia şi robia patimilor şi a păcatelor.
„Eu sunt lumina lumii – zicea Iisus. Tot cela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8, 12). Credinţa şi lumina lui Hristos trebuie să-ţi dea şi ţie alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, altă inimă şi alte simţiri.
O credinţă ce nu te scoate şi pe tine din orbia şi robia patimilor, o credinţă ce nu te întoarce şi pe tine din drumul Damascului păcatelor este o credinţă fără Iisus şi fără nici o putere de mântuire sufletească.
Credinţa cea vie face şi azi minuni
Pr. Iosif Trifa – din „Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an”
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments