Cum să schimbi un om?

Întrebare: Credeţi că e de ajuns să ai râvnă pentru a-i ajuta pe alţii, pentru a te duce să converteşti prostituate şi desfrânaţi, sau drogaţi, beţivi, rockeri şi alţi oameni căzuţi în păcate?

*

(Întrebarea aceasta mi-a fost pusă într-o conferinţă în care primisem multe bileţele şi vroiam să am timp să răspund la toate. Atunci am zis doar: „Nu, e nevoie să faci totul sub îndrumarea duhovnicului…” Încerc să răspund acum mai pe larg, considerând-o o întrebare foarte importantă.)

Răspuns: Nu, în nici un caz. 

Am primit de curând o scrisoare în care o fată îmi cerea să îi recomand câteva cărţi de referinţă pentru budhism, deoarece îşi dorea să facă misiune ortodoxă între tinerii căzuţi în mrejele acestei învăţături mincinoase. Întrucât fata de-abia se apropiase de Biserică, mi-am permis să îi răspund ca vreme de doi ani să uite cu totul de această iniţiativă şi, dacă peste doi ani gândul o va mai frământa, voi vedea ce răspuns îi voi da. Cine ştie, poate peste doi ani îmi va scrie din nou, fiind mai întărită duhovniceşte, şi îmi va spune că a primit binecuvântare de la duhovnicul ei să facă misiune în comunităţile budhiste din Europa. Şi poate peste cinci ani va pleca la drum…

Dar asta e foarte puţin probabil. E mult mai probabil ca asta să fi fost doar o ispită de la diavol. Diavolul încearcă să ne dea unele idei bune, care însă nu ne sunt de folos. Tot aşa cum în vechime îi ispitea pe unii pustnici să părăsească pustia pentru a chema poporul la pocăinţă, şi apoi, după ce pustnicii ajungeau între oameni, cădeau tocmai în păcatele de care îşi propuseseră să îi izbăvească pe ceilalţi…

Fac o paranteză. Cineva m-a întrebat: „Dar de ce te-ai apucat să scrii cărţi religioase fără să ajungi la un nivel duhovnicesc mai înalt? De ce te faci altora doctor, când nici pe tine nu te-ai vindecat de mândrie şi de alte patimi?…”

Simt că dacă nu Îl mărturisesc pe Hristos, atât cât pot, îmi risc mântuirea. De ce? Tocmai pentru că
apropierea mea de Biserică este strâns legată de chemarea pe care mi-a făcut-o Dumnezeu, cu mai mult de zece ani în urmă, de a-i îndruma pe alţii spre lumina Bisericii.

Credeţi-mă că de multe ori mă rog cu disperare: „Doamne, dacă mi-ai cerut să Te mărturisesc, ajută-mă să Te mărturisesc şi prin viaţa mea, nu numai prin cuvintele mele”. Mă simt covârşit pur şi simplu de această chemare. Am încercat să mă lepăd de ea, dar duhovnicul m-a mustrat şi m-a ajutat să înţeleg că nu trebuie să arunc talanţii primiţi de la Dumnezeu… Tocmai de aceea îndrăznesc să le vorbesc altora, şi tocmai de aceea scriu acum… Ei, dar am făcut o paranteză prea lungă… Vroiam să vă povestesc altceva. O întâmplare care serveşte drept răspuns la întrebarea iniţială…

Aflându-mă în biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir, în Salonic, m-am rugat odată mai mult în faţa raclei cu sfintele moaşte. Ştiţi şi voi poate că, după ce te rogi mai mult, faţa ţi se înseninează, devine parcă mai blândă, mai frumoasă. Şi asta pentru că rugându-te te rupi puţin de frământările obişnuite. Fiind puţină lume în biserică atunci, am stat şi m-am rugat mai mult, pentru că nu stătea nimeni la „coadă”.

După ce m-am rugat, a venit la mine o grecoaică cu nişte ochi foarte ciudaţi, şi m-a întrebat: „Cum te rogi aşa? Simt o mare putere în rugăciunea ta…”, sau cam aşa ceva, nu mai ţin minte exact. Am simţit o nelinişte în inima mea, m-am simţit tare nesigur. I-am spus că voi vorbi cu ea după ce mă voi mai ruga puţin Sfântului Dimitrie. Simţeam că femeia respectivă, deşi mă întrebase de rugăciune, vroia altceva de la mine… L-am rugat pe sfânt să mă ajute şi am simţit că sufletul mi s-a liniştit. Am ieşit din biserică împreună cu femeia, şi am început să îi vorbesc despre rugăciune. Ea m-a invitat la ea, în camera de hotel, să bem o cafea. Eu m-am gândit că nu e bine să fim singuri, ca să nu apară cine ştie ce probleme…

M-a invitat la o terasă, să mâncăm ceva, dar mie mi s-a părut iarăşi că ceva e în neregulă… Ne-am mai plimbat, i-am vorbit despre spovedanie, împărtăşanie, şi când m-a întrebat de când sunt creştin i-am spus că am devenit creştin după ce trecusem prin rătăcirile yoghine, şi chiar prin Tantra Yoga. Brusc, am văzut-o că devine foarte interesată de tehnicile sexuale tantrice. Şi mi-am dat seama că nu are rost să continuăm discuţia (mai ales că, necunoscând eu prea bine termenii „specifici” în limba greacă, mi-a cerut să îi explic prin semne…). Am plecat repede, aproape nepoliticos de repede, mai ales că, deşi nu făceam nimic, simţeam totuşi o ispită, întreţinută de atitudinea foarte „prietenoasă” a femeii…

De ce am povestit asta? Pentru că mă gândesc că, dacă m-ar fi apucat râvna misionară de a converti o femeie uşoară în camera ei de hotel, poate că vechile mele patimi ar fi putut răbufni…

A fost una dintre cele mai grele ispite din ultimii ani… Pentru că era învelită în masca unei fapte bune: „Ce e rău să vorbeşti despre rugăciune? Dacă femeia asta Îl caută sincer pe Dumnezeu, şi aş putea să o ajut prin cuvintele mele?”. E dificil de explicat în cuvinte de ce am simţit-o ca pe o ispită, dar aşa am simţit-o… M-am gândit de multe ori cum ar fi trebuit să mă port în acel moment. Cred că trebuia să îi cer binecuvântare părintelui meu pentru o acţiune atât de delicată, iar dacă nu reuşeam să îl prind la telefon – el fiind în România –, trebuia să refuz o discuţie cu o femeie ai cărei ochi oglindeau „dorinţa…”

Ca o concluzie, ca răspuns la întrebarea dacă e de ajuns să ai râvnă pentru a te duce să îi converteşti pe alţii, răspunsul e nu. Poţi să încerci să le dai o mână de ajutor şi să te prăvăleşti cu totul în prăpastia lor…

În această ispită cad de multe ori fetele credincioase care se îndrăgostesc de băieţi frumoşi, deştepţi, dar necredincioşi şi pătimaşi… Fetele speră să îi ajute pe aceştia să se schimbe, dar încetul cu încetul se schimbă ele după cum vor ei… Am auzit de atâtea ori aceeaşi constatare de la mai mulţi preoţi duhovnici: „Multe fete au venit să îmi ceară binecuvântare să se mărite cu tineri sau bărbaţi necredincioşi, gândindu-se că prin dragostea lor îi vor apropia de Biserică. Dar aproape în toate cazurile s-a ales praful de gândul lor cel bun. Mai mult, după nuntă, bărbaţii au ajuns chiar să le interzică să mai meargă la biserică, să se spovedească şi să se împărtăşească. Şi au regretat amarnic hotărârea lor de a se mărita cu ei…”

Şi la fel au regretat şi tinerii care au luat fete necredincioase…

Am primit şi eu scrisori de la fete ce se vroiau să se mărite cu „iubiţii” lor care erau necredincioşi: „Îţi dai seama ce mare lucru va fi dacă în timp voi câştiga un suflet pentru Hristos?”.

Da, îmi dau seama… Numai că sufletele nu se câştigă când ni se năzare nouă, şi nici în modul în care ni se năzare nouă. Nu e nimic rău să încerci să îl ajuţi pe tânărul la care ţii să se apropie de Biserică. Şi dacă el vrea sincer să ducă o viaţă creştină, puteţi avea o familie împlinită… Numai că unii tineri mimează convertirea numai pentru a convinge fata să le devină soţie. Şi, după nuntă, la câteva zile sau la câteva luni, adevărul iese la iveală: convertirea a fost doar o piesă de teatru…

E trist să îţi dai seama că ai şanse foarte mici să ai parte de o familie creştină lângă omul la care ţii. Numai că, riscându-ţi viitorul, greşeşti. Şi vei culege roadele triste ale pariului pe care l-ai făcut cu propria viaţă…

Aşa că vă întreb şi eu: „Credeţi că e de ajuns să ai dragoste pentru a convinge un om legat cu lanţurile patimii şi ale necredinţei să îşi schimbe viaţa pentru Hristos?” Şi parcă vă aud: „Da…” Şi ştiu că răspunsul e sincer. Numai că ştiu şi că e un răspuns pripit. La fel de pripit ca gândul de a face misiune între beţivi şi desfrânate fără să fii sporit duhovniceşte, încercând să îi convingi pe alţii să ducă o viaţă nepătimaşă în timp ce sufletul tău este apăsat de patimi…(87)

NOTE:

87 Şi simt nevoia să spun încă o dată: Da, şi eu sunt pătimaş, dar scriu şi vorbesc despre Dumnezeu pentru că am ascultare de la duhovnic. Din clipa în care mi-ar cere să mă opresc, aş face-o fără şovăială. Şi clopotul mărturiei mele ar înceta să mai bată…

Danion Vasile