Porţile despătimirii,,,4 min read


“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut

L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Întreaga Evanghelie este rezumată în acest verset.
 Cel ce crede şi are frică de Dumnezeu se pocăieşte şi face paşi pe calea despătimirii. “Bunătatea lui Dumnezeu, spune Cuviosul Isaia Pustnicul, se arată în aceea că în clipa în care se întoarce
omul de la păcatele lui, îl primeşte cu bucurie şi nu-i mai socoteşte acele păcate…
să ne ostenim deci din toată inima până suntem în trup – şi e scurt timpul vieţii.
Viaţă adevărată nu poţi avea decât prin Hristos. Omul însetat de viaţă poate fi amăgit
şi atras de reclamele false pe care i le îmbie diavolul. Setea lui de infinit poate fi
adăpată cu surogate şi pervertită.
 Este valabilă şi acum afirmaţia Proorocului: “Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine izvorul apei celei vii, M-a părăsit, şi şi-a săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2, 13). Dacă se caută mulţumirea în sex, în droguri, în băutură şi în bani, la un moment dat se constată că rezultatul este un suflet pustiit şi un trup secătuit de vlagă.
Pocăinţa singură poate întinde colacul de salvare. Nu numai când este vorba de sex,
ca în cazul Mariei Egipteanca, dar şi atunci când e vorba de droguri şi de alcool
omul are posibi-litatea reabilitării. Trebuie doar să vrea serios acest lucru. Iar voinţa

i-o întăreşte o credinţă sinceră în Dumnezeu.
Este important momentul în care cel prins în mreaja viciului îşi pune problema vieţii
sale duhovniceşti în mod serios.
 Primul lucru pe care trebuie să-l facă atunci este săşi caute un părinte duhovnicesc. Găsindu-l, să apeleze la el cu toată sinceritatea şi hotărârea de a-i urma sfatul. “Înainte de toate, alege-ţi, după lepădarea deplină, potrivit cuvântului sfânt, ascultarea neprefăcută şi desăvârşită, adică caută cu toată silinţa să afli un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor… Iar aflându-l pe acesta şi
lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg
în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuşi…”. 
N-are nici un sens o falsă pudoare, atunci când eşti robit de patimi, nici mândria
prostească de a nu te umili în faţa unui om. Pentru că omul acela este slujitorul lui
Dumnezeu pentru salvarea sufletului tău. Duhovnicul te va elibera de povara care îţi
sufoca viaţa duhovnicească şi-ţi va arăta drumul cel bun.
Sfântul Ioan Scărarul ne relatează cazul unui tâlhar care şi-a venit în sine şi s-a
hotărât să se călugărească. Dorul de a-şi schimba viaţa era atât de puternic încât a
acceptat să facă o spovedanie, nu în taină ci, cu glas tare în mijlocul bisericii. “Unul
din fraţii aflaţi acolo a îndrăznit să-mi spună: am văzut pe cineva ţinând o hârtie
scrisă şi o trestie; şi când cel ce zăcea jos îşi spunea un păcat, acela îl ştergea cu
trestia.”
Este o realitate faptul că prin Spovedanie Dumnezeu ne curăţeşte de toate
fărădelegile şi ne primeşte din nou în comuniune cu Sine. Este grăitoare în acest sens
o rugăciune: “Tu, Cel ce ai venit să chemi la pocăinţă, nu pe cei drepţi, ci pe cei
păcătoşi, ai milă şi îndurare şi Te milostiveşte spre sufletul meu; rupe zapisul
faptelor mele cele rele şi urâte şi mă povăţuieşte la calea cea dreaptă, ca umblând
întru adevărul Tău, să pot scăpa de săgeţile vicleanului şi aşa să stau fără osândă
înaintea înfricoşătorului Tău divan.
Se obişnuieşte în vremurile actuale ca în firmele mari, în şcoli şi în spitale, să fie
angajaţi psihologi. La ei se apelează în cazuri deosebite de labilitate sufletească, de
frământări psihice şi de nelinişte. S-ar putea ca psihologul să-i poată da o mână de
ajutor celui în suferinţă. El însă, nu-l poate elibera de povara păcatului care-i apasă
conştiinţa. Acest lucru îl face numai duhovnicul.
Îmi amintesc în acest sens de o întâmplare mişcătoare din primii mei ani de preoţie.
Eram paroh într-un cartier muncitoresc, cu multă lume săracă, dar râvnitoare 
credincioasă.

 Şi cu toată propaganda ateistă ce o făcea sistemul de atunci, legătura cu Biserica era puternică.
La un moment dat am fost rugat de o credincioasă ortodoxă, a cărui soţ bolnav de
cancer suferea cumplit, să mă duc să-i citesc o rugăciune. Punctul sensibil consta în
faptul că omul respectiv nu era ortodox, ci maghiar reformat. Ani de zile fusese
activist al partidului comunist în câteva fabrici mari şi oficial propagase învăţătura
marxistă atee.
M-am dus totuşi cu bunăvoinţă şi cu deschidere sufletească. Mare mi-a fost mirarea
însă, că el nu solicita orice rugăciune, ci dorea să se spovedească. Dorea să-şi
uşureze conştiinţa şi să se împace cu Dumnezeu.
Nu faptul că era maghiar mă oprea să-l spovedesc, ci o realitate obiectivă: nu era
ortodox. Era reformat. Tainele se pot împărtăşi doar unui ortodox. Înţelegând acest
lucru mi-a zis: “Doresc să devin ortodox.” Dorea acest lucru pentru a se putea
spovedi. Cum botezul reformat îl primeşte, prin iconomie, Biserica Ortodoxă i-am
administrat doar Taina Mirungerii şi l-am spovedit.
Pentru mine a rămas spovedania respectivă ca un punct de referinţă. Sinceritatea şi
seriozitatea cu care a fost făcută m-au dat gata. Eram convins pentru totdeauna, dacă
mai era cazul, că toată făptura omenească are nevoie de această baie duhovnicească
care-i spală sufletul de păcate şi-i împacă conştiinţa. Creştinul respectiv era un alt
om. Mi-a solicitat şi Taina Sfântului Maslu şi, ştiind că ceasurile-i sunt numărate,
mi-a cerut să-i oficiez slujba înmormântării. Era împăcat cu Dumnezeu, cu oamenii
şi cu propria-i conştiinţă.
Aşadar să ne spovedim cât mai des. Pocăinţa, ca stare, să ne însoţească toată viaţa.
“Precum mâncăm, bem, grăim şi auzim, tot aşa de firesc suntem datori să ne
pocăim”.
Prin pocăinţă din păcătoşi devenim sfinţi şi avem perspectiva vieţii
veşnice fericite.
DINAMICA DESPĂTIMIRII
Spiritualitate creştină
† Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments