4 min read

                              Judecarea aproapelui !
“ Chipul cel mai vatamator pe care il poate lua egoismul , iubirea de sine, este urmarirea continua a faptelor altora si judecarea lor.Omul de astazi , din pricina multor sale preocupari politice si culturale ,ii ramane foarte putin timp pentru studierea Legii lui Dumnezeu, pentru participarea la viata mistica a Bisericii, pentru cercetarea de sine si pomenirea mortii, care este adevarata filozofie, pentru dobandirea vietii vesnice, pentru mantuirea sufletului sau. Pe langa acestea mai sunt si mijloacele mass-media, care prin modul lor provocator imprima in mintea si sufletul omului imagini pacatoase, stiri, comentarii si informatii despre tot felul de teme si mai ales despre greselile si nereusitele, smintelile, si pacatele altora.
Si daca cineva  are in vedere ca omul contemporan urmareste cu o atractie de nebiruit aceste programe, pierzand si putinul timp care i-a mai ramas si pe care ar fi putut sa-l foloseasca pentru cercetarea de sine, atunci se intelege de ce omul din zilele noastre se considera pe sine cinstit si ales in ochii celorlalti, in timp ce isi nesocoteste boala sa sufleteasca, indreptatindu-se pe sine in toate.
De aceea iscodirea celorlalti, cu cele trei forme ale ei ( clevetirea, judecarea si dispretuirea aproapelui) s-a transformat intr-o boala generala, care duce la racirea relatiilor dintre oameni, la impotriviri, ura, tinere de minte a raului si ,prin urmare, parasirea de catre harul dumnezeiesc. Clevetirea si judecarea aproapelui, desi par neinsemnate , totusi, asa cum impreuna-glasuiesc toti Parintii Bisericii, sunt unele dintre cele mai mari pacate, deoarece arata lipsa de dragoste fata de semeni si egoism. Sfantul Ioan Scararul spune:” Clevetirea este fiica urii. E o boala subtire, dar o lipitoare grasa, ascunsa si tainuita, care suge si seaca sangele iubirii “ Iar judecarea aproapelui este rezultatul mai multor patimi. De aceea Sfantul Dorotei ne spune :” Nimic nu manie asa de mult pe Dumnezeu si nimic nu goleste asa de mult pe om si nu-l duce la parasireasa de catre Dumnezeu ca clevetirea, judecarea, dispretuirea aproapelui.”
Iar Sfantul Maxim Marturisitorul se pronunta categoric: “ Cel ce iscodeste pacatele altora, sau judeca din banuieli pe fratele sau, inca nu a pus inceput pocaintei, nici cercetarii si cunoasterii pacatelor sale “ . Sfantul Nicodim Aghioritul accentueaza ca judecarea si defaimarea aproapelui atunci cand se transforma intr-o clevetire neintemeiata si in patarea cinstei aceluia , este una cu uciderea. Desigur, este o ucidere fara de osteneala si neprimejdioasa, deoarece se face de catre cei ce sed pe fotolii in saloane, spre deosebire, de uciderea trupului care de obicei aduce neliniste, urmariri penale si intemnitari.Faptul ca noi judecam pe altii arata ca suntem niste crestini nepasatori.
Hristos a spus :” Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura” ( Matei 7:2 ) De aceea singuri ne condamnam sufletul sa cada in aceleasi pacate si Il silim pe Dreptul Judecator sa ne judece cu aceeasi neindurare pe care si noi am aratat-o altora. Judecarea aproapelui este un pacat si mai mare, atunci cand ea inainteaza pana la osandirea clericilor.” Nu va atingeti de unsii Mei si nu vicleniti impotriva profetilor Mei “ ( Ps.104,15) este porunca lui Dumnezeu data noua prin gura proorocului David. Atragem atentia asupra gravitatii acestui pacat pentru a nu-l trata cu indiferenta atunci cand ne marturisim, socotindu-l a fi un lucru lipsit de importanta .
De cele mai multe ori pacatul ne incanta, deoarece nu constientizam ca pacatul inseamna despartire de Dumnezeu si moarte sufletesca; ca el arata nemultumirea noastra fata de dragostea pe care Ziditorul nostru ne-o daruieste cu imbelsugare, pentru a putea lupta impotriva lui cu mai multa hotarare. Nefericirea noastra nu o constituie nici bolile, nici foamea, nici nedreptatea oamenilor si nici toate celelalte suferinte ale surghiunului noastru in aceasta viata.
Adevarata noastra tragedie e pacatul. Numai aceasta ne goleste de harul dumnezeiesc, el chinuie intreg neamul omenesc, lipsindu-ne de dumnezeiasca infiere si de vesnica mostenire a Raiului. Daca insa inlaturam legaturile pacatului prin pocainta, ne slobozim de intristare si de neliniste si simtim inca din aceasta viata pamanteasca negraita desfatare a dumnezeiestilor bunatati. Chiar de am ajunge sa uram pactul si sa savarsim cu ajutorul harului dumnezeiesc, lucrarile virtutii, cu toate acestea atat cat va dura viata noastra de pe pamant, vom cadea in greseli.
De aceea , cu totii, fara nici o exceptie, avem nevoie mereu de spovedanie.Pocainta este hrana vietii duhovnicesti. Neincetata trezvie impreuna cu spovedania sincera si regulata ne inarmeaza cu putere in razboiul impotriva rautatii si ne chezuieste un sfarsit pasnic. Cel care se apropie regulat de aceasta Taina a pacii si a dragostei, cu adevarata pocainta si cu zdrobire de inima, nu se teme pentru iesirea lui din aceasta viata si nici pentru raspunsul pe care il va da in fata nemitanicului Judecator. Caci prin stergerea pacatelor sale si prin curatia inimii, aceasta s-a invesmantat in harul dumnezeiesc si asteapta sa se defateze in vesnicie de vederea Fetei lui Dumnezeu. Pacatele noastre oricare ar fi ele, nu sunt atat de mari incat sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu. (…) Numai lipsa de sarguinta, nepasarea si nehotararea pot sta ca niste piedici intre noi si Dumnezeu. Staruinta noastra in pacat ne indeparteaza de El si ne osandeste in iad, care inseamna lipsa lui Dumnezeu.
Daca moartea ne apuca inainte de a face pasul hotarator de a le marturisi, sub epitrahilul duhovnicului, pe toate cele care ingreuiaza sufletul nostru,atunci ne lepadam de mila lui Dumnezeu, imitam nepocainta diavolului si ne osandim pe noi insine in iadul cel vesnic, acolo unde focul Dumnezeirii, in loc sa ne insufleteasca, ne va arde; iar dragostea Lui, in loc sa ne fie pentru noi un izvor de bucurie, va fi o neincetata suferinta, pentru ca niciodata nu am putut sa o intelegem, sa o primim, sa o traim si astfel sa ne indumnezeim. Asadar, cat mai avem timp sa ne grabim, ca fiul risipitor, sa ne impacam cu Dumnezeu si Tatal nostru. Nu ne cere niciodata socoteala. Nu ne mustra si nici nu ne pedepseste, ci ne asteapta sa ne daruiasca iertarea pacatelor si odata cu ea pacea si bucuria in aceasta viata, iar in cea vesnica acele negraite bunatati pecare ni le-a pregatit de la “ intemeierea lumii” “. “ Iata acum vreme potrivita , iata acum ziua mantuirii “( II Cor.6,2 )
Nota : Fragment preluat din cartea “Povatuire catre pocainta” – autor Arhimandrit Atanasie Anastasiu, Egumenul Sfintei Manastiri a Marii Meteore
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments