Pe drumul către cer7 min read

Perioada postului este o perioadă prielnică pentru preocupări duhovnicești.Prin cunoaştere şi trăire(iubire)  sufletul creşte şi se maturizează în Hristos, înaintând pe drumul desăvârşirii spre cereasca Sa Împărăție. Învierea Domnului este  şi învierea noastră iar pe drumul ascensiv spre Înviere înaintăm pas cu pas așa cum Biserica ne învața prin pericopele evanghelice, special rânduite în fiecare duminică. Lucru de căpătâi pe care î-l învăţăm din prima duminică a Postului mare, cea a Ortodoxiei, este că baza oricărui edificiu duhovnicesc, este dreapta înțelegere a învățăturii dumnezeiești și dreapta ei trăire.  Așadar ortodoxie care înseamnă întregul tezaur cristalizat de-a lungul secolelor în învăţătura Bisericii şi apărat cu multe jerfe chiar de sânge în faţa păgînilor sau ereticilor.  Şi ortopraxie care înseamnă luptele  şi sudorile a milioane de asceţi care au gustat din lumina şi iubirea lui Hristos,încununându-se de către El.

           Există o singură virtute care împreună cu atenţia(trezvia) se cultivă neîncetat. Aceasta este rugăciunea. Nici o virtute nu străluceşte dacă nu este stropită mereu cu roua rugăciuni.De aceia  doua duminică este dedicată marelui dascăl al rugăciunii şi teologul energiilor necreiate sfântul Grigore Palama. Prin practicarea rugăciunii nîncetate sau a rugăciunii  dese, toate străduințele omului, asceza, munca, milostenia, primesc valoare duhovnicească și veșnică. Înaintând pe drumul vieţii duhovniceşti, în a treia duminică a postului,Biserica ne prezintă Crucea Domnului, suferinţa ca poartă a Învierii, îndemnându-ne să purtăm cu răbdare, durerile și greutățile vieții, folosind asceza, suferinţa,rugăciunea,ca mişloace de cunoaştere a lui Dumnezeu şi mişloace ale desăvârşirii noastre.
        Duminica a patra, prin sfântul Ioan Scărarul și scrierea sa numita Scara, Biserica ne pune în faţă  o descriere amănunțită a luptelor duhovnicești. O descriere a drumului spre nepătimire și înviere, cu căderile și ridicările lui, cu biruințele și înfrângerile sale.  
                Născut[1] în Palestina, în jurul anului  579, într-o familie evlavioasă și înstărită, tânărul Ioan s-a instruit în școlile vremii,devenind un tânăr învățat sau școlit, de unde și numele dat uneori, de Scolasticul. A intrat de tânăr în mânăstirea sfânta Ecaterina din Muntele Sinai construită de sfânta împărateasă Elena și rezidită mai apoi de marele împarat Iustinian. Aici în acestă mânăstire, în care există cea mai importantă bibliotecă  păstrătoare de manuscrise vechi, după cea de la Vatican. Aici unde viața duhovnicească funcționeză neîntrerupt, de aprope o mie șapte sute de ani, a intrat şi  trăit sfântul Ioan . Timp de două zeci de ani a trăit  în desăvârșită ascultare și supunere faţă de părinții și de rânduielile mânăstirii,avândul ca îndrumător pe avva Martirie.  Pentru că de la început părinții  duhovnicești de acolo, au văzut în el,un viitor mare sfânt și dascăl al vieții duhovnicești, i-au dat binecuvântarea de a trăi în singurătate. A trăit ca pusnic în pustia Tola, la o distanță de 20 de km de mânăstire, vreme de patruzeci de ani,având ca ucenic pe avva Moise.  La bătrânețe a fost ales  egumen al mânăstirii Sinai, care număra câteva mii de monahi. Din viața sa, scrisă de monahul Daniil din Rait, aflăm puține lucruri. Totuși îndeajuns pentru ai înțelege desăvârşita cunoştinţă a drumului spre desăvârşiire şi înalta sa trăire duhovnicească. De exemplu la instalarea sa ca Egumen, aflăm că însuși marele profet Moise, a fost văzut slujind și rânduind slujitori la mese,aceasta dovedind cinstea care o primea dela Dumnezeu sufletul săiu îndumnezeit încă din viaţa aceasta.
 Ceea ce î-l impune  și î-l reprezintă însă,pe sfântul Ioan, ca mare parinte filocalic, este scrierea sa, numită Scara.
                Scrisă la cererea sfântului Ioan, egumenul mânăstirii Rait, cartea este împărțită în treizeci de capitole după numărul anilor trăiți de Mântuitorul Hristos, înainte de arătarea publică şi activitatea Sa  de propovăduire. Deși este o carte scrisă, în special pentru monahi din Rait şi din muntele Sinai, ea are conotații și trimiteri, către orice creștin virtuos sau mai puțin atras spre virtute, păcătos pornit pe calea pocăinţei sau împătimit în relele deprinderi. Dacă în primele trei capitole se prezintă modul în care trebuie în care creștinul sau monahul,se poate lepăda de păcate, de mediul prielnic lor, precum și începutul luptei despătimirii, capitolele șase pâna la treizeci,  descriu în amănunt patimile și virtuțile.Uneori în mod comparativ sunt prezentate efectele negative ale primelor, deasemenea și binefacerile pozitive ale celor de a doua, autorul arătându-se un desăvârșit cunoscător în domeniu și un fin analist.Modul apologetic în care prezintă cele trei virtuți teologice,credinţa,nădejdea şi dragostea,legătura adîncă dintre ele,precum și starea de nepătimire la care este chemat nevoitorul,sunt menite a trezi în suflet dorul comuniuni de iubire cu Dumnezeu, la care suntem mereu chemați.Din multiplele exemple şi cuvinte folositoare ne-am oprit la capitolul al patrulea, intitulat:„Despre fericita și pururea pomenita ascultare”.Acesta prezintă  într-un mod magistral câteva figuri excepționale, de oamenii care au ajuns și  s-au împărtășit de sfințenie.  Unii dintre ei trecând printr-un proces de  schimbare radicală, din mari păcătoși, au devenit mai apoi mari sfinți.
      Din exemplele lor reiese în prim plan seriozitatea învățăturii creștine; necesitatea îmbrățișării cu hotărâre a  crucii lui Hristos, prin împlinirea cu mult dor a poruncilor Lui, cum spune psalmistul. (Ps 118. 20). Prin iubire desăvârșită a aproapelui nostru și prin slujirea lui cu statornicie. Ne  oprim la un prim exemplu de pocaința și spovedanie, nu mai puțin zguduitor, decât cel din parabola fiului risipitor(Luca 15,11-32). Un  fost tâlhar renumit[2], a cerut sa fie primit în mânăstire. Ințeleptul stareț, după ce a ascultat înfiorătoarea sa spovedanie, văzându-i râvna a organizat,  spre folosul celor de față,precum  și a celor ce vor citi  cartea din toate timpurile, un sfânt scenariu. I-a spus fostului tâlhar:  vre-au să faci o spovedanie publică, Duminică în biserică, după citirea Sfintei Evanghelii, în fața sfântului altar!…Sunt de acord să o fac și în mijlocul cetății lui Alexandru! adică orașul Alexandria, a răspuns fostul tâlhar.
                Înfățișându-se ca un  osândit la moarte, cu cenușă presărată pe cap, cu mâinele legate la spate, a căzut în genunchi în fața sfântului altar, precum în fața scaunului de judecată a lui Hristos. Atunci marele stareț i-a poruncit să facă  mărturisirea lui cu inima zdrobită și lacrimi de căința,pe care i-a ascultat-o cu atenţie. Întreaga asistență, cei peste două sute de monahi și credincioșii prezenți,au fost  zguduiți, iar la sfârșit zidiţi sufletește de acest exemplu. În timpul cutemuratoarei sale spovedanii, îngerul Domnului a fost văzut stergându-i păcatele, scrise în cartea vieții sale, iar marele stareț îndată l-a tuns în îngerescul chip, numărâdu-l în ceata monahilor.Exempul a fost şi este cutremurător. O spovedanie adevărată,sinceră şi completă, care de multe ori este amânată, se dovedeşte a fi o naştere din nou ,un al doilea botez.
Un alt exemplu deosebit este cel al lui Isidor[3], fost mare boier și dregător în Alexandria, om crud, iute din fire, mândru și orgolios. Pentru al tămădui de aceste patimi, marele stareț, după ce l-a primit în mânăstire, l-a pus la poarta acesteia să spună tuturor trecătorilor: „Rugati-vă pentru mine căci sunt îndrăcit!”. Iar acesta ascultând pe stareț  „ca îngerul pe Domnul” zice sfântul Ioan, a făcut aceasta vreme de șapte ani până când s-a mutat la cele veșnice. Întrebat ce a  simțit în sufletul său  și ce lucrare avea în minte în acest timp, a răspuns:  „Socoteam că pentu păcatele mele m-am vândut”. De aceea făceam pocăința cu toată amărăciunea, cu silire și cu sânge. Iar dupa ce s-a împlinit un an, mai aveam întristare în inimă, așteptând de la Dumnezeu plata pentru răbdare. Trecând iarăși un an, mă socoteam nevrednic, întru simțirea inimii, de petrecerea în mânăstire, de vederea și de vorbirea împreună cu părinții, de împărtășirea cu dumnezeieștile Taine și de privirea cuiva în fată, ci căutând cu ochii în jos, dar și mai jos cu cugetul, ceream celor ce  intrau și ieșeau  să se roage pentu mine.
După ce și-a prezis tainic sfârșitul, a prezis și pe cel al portarului mânăstirii, fapt care s-a petrecut  întocmai după șapte zile.
                Aş mai aminti două exemple de nevinovăţie, iubire şi slujire evanghelică și jertfelnică a aproapelui. Unul cel al tânărului Avachir[4] care intrat în mânăstire la vârsta de cinsprezece ani, timp de alţi şaptesprezece ani câţi a mai trăit, a fost mereu încercat, şi zilnic ispitit. Viaţa lui a fost un continuu examen, un şirag de ispitiri şi încercări, pe care le-a primit cu nevinovăţie, răbdare, simplitate şi bucurie. Când a trecut la Domnul, la doar treizeci şi doi de ani de ani, stareţul care ştia nevoinţa lui la îngropat şi numărat cu sfinţii mucenici. Ultimul exemplu este cel al tânărului ucenic Acachie[5] care a slujit vreme de nouă ani la un bătrân plin de tiranie care îl bătea zilnic de mai mult ori, ocărându-l şi lovindu-l. Acesta răbda slujindu-l cu bucurie şi iubindu-l cu nevinovăţie, pe bătrânul cel mânios. După ce tânărul a murit, la mormântul lui  s-a făcut următoarea minune: marele stareţ Ioan Savaitul, care cunoştea nevoinţa ucenicului şi relaţia sa cu bătrânul, a cerut acestuia din urmă să vada mormântul. Văzându-l l-a strigat pe ucenic ca şi cum ar fi fost viu:
-Acachie ai murit? Nu, părinte Ioane, ascultătorul nu moare niciodată. Auzind bătrânul cel rău, îndată şi-a zidit chilie lângă mormântul lui,  pocâindu-se zi şi noapte. Bunul ucenic, nu numai că l-a iertat pe bătrânul care îl chinuise şi îl torturase, ci s-a rugat lui Hristos pentru mântuire lui, lucru care s-a şi întâmplat.
                Aceste exemple şi multe altele găsite în scrierea Sfântului Ioan, numită Scara, sunt menite de a ne trezi, de a ne întări în nevoinţa noastră duhovnicească către înviere şi către cer. În lumea în care trăim, secularizată voit, intes şi sistematic repăgânizată, doar întoarcerea la credinţa şi trăirea sfinţilor din primele veacuri, sau la suferinţele sfinţilor martiri recenţi, din închisorile comuniste, ne poate hrăni şi întări sufletele. Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, scrierile Sfinţilor Apostoli, ale proorocilor, ierarhilor, mucenicilor şi cuvioşilor ar trebui difuzate, cum scria undeva Sfântul Nicolae Velimirovici, în toată presa şi pe toate posturile mass-media. Lucru care nu se face.Alaturi de rugaciune,de post si milostenie, studiul cartilor duhovnicesti precum Scara sfantului Ioan, ne aduce in suflet lumina, limpezirea gandurilor, curatirea simtirilor, bucurie si  liniste, curaj si blandete,smerenie,rabdare si ingaduinta, atat de necesare in viata noastra cotidiana,indiferent de mediul in care traim.
                Numai în comuniune cu Hristos şi cu sfinţii Săi se poate trăi o viaţă , al cărui sfârşit să fie încununat cu mântuirea. Aceasta este şi dorinţa Sfântului Ioan Scărarul, care ne-a lăsat scrierea sa şi modelul vieţii sale sfinte. Împreună cu Hristos, cu Preacurata Sa Maică şi împreună cu sfinţii Săi, putem face tot binele, iar fără ei „nu putem face nimic (Ioan 15, 5)”, așa cum însuși Mântuitorul Hristos ne spune in sfanta Sa evanghelie. Amin.

Pr ANDREI COROIAN

 
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments