Există o întrebare pe care poate că ar trebui să ne-o punem mai des, mai ales într-o vreme în care aproape toată lumea vorbește despre credință, despre Dumnezeu, despre valori și despre nevoia de întoarcere la ceea ce este adevărat: ce înseamnă, de fapt, să-L cauți pe Dumnezeu? Pentru că putem spune despre noi că Îl căutăm, putem merge la biserică, putem aprinde o lumânare, putem spune o rugăciune înainte de culcare și putem cere ajutorul Lui atunci când viața ne pune în față o problemă pe care nu mai știm cum să o rezolvăm.
Toate acestea pot fi reale și sincere. Dar există și posibilitatea ca omul să-L caute pe Dumnezeu numai atât cât îi convine, numai până în punctul în care întâlnirea cu El nu îi cere nimic. Îl caută atunci când are nevoie de ajutor, dar se retrage când Dumnezeu îi arată că trebuie să schimbe ceva în propria lui viață. Îl vrea aproape atunci când este bolnav, speriat sau singur, însă Îl ține la distanță atunci când cuvântul Lui atinge un obicei, o patimă, o relație, o răutate sau o mândrie pe care omul nu este încă pregătit să le lase.
Aici se află una dintre cele mai mari tensiuni ale vieții creștine. Dumnezeu îl primește pe om așa cum este, dar întâlnirea adevărată cu Dumnezeu nu îl lasă acolo unde l-a găsit. Hristos nu i-a cerut niciodată omului să se prefacă înaintea Lui, să-și ascundă rănile sau să-și împodobească sufletul înainte de a veni. Dimpotrivă, El îi cheamă la Sine pe cei osteniți, pe cei apăsați, pe cei căzuți, pe cei care nu mai știu încotro să meargă. Dar tocmai pentru că Dumnezeu îl primește cu iubire, omul este chemat să răspundă acestei iubiri printr-o schimbare reală. Iertarea nu este o invitație de a continua la nesfârșit în aceeași stare, iar mila lui Dumnezeu nu poate fi transformată într-o scuză pentru lipsa noastră de voință.
De multe ori spunem: „Dumnezeu mă cunoaște și știe că sunt slab.” Este adevărat. Dumnezeu știe mai bine decât noi cine suntem, unde ne doare, unde cădem și ce ne ține legați. Dar tocmai această cunoaștere a Lui ne pune înainte o întrebare la care nu putem răspunde prin justificări: ce fac eu cu ceea ce Dumnezeu îmi arată despre mine? Dacă omul recunoaște că este mândru, dar transformă mândria în trăsătură de caracter și spune „așa sunt eu”, unde mai este dorința de îndreptare? Dacă știe că rănește mereu aceiași oameni și continuă să facă același lucru, spunând doar că „Dumnezeu este iubire”, fără să se întrebe ce înseamnă iubirea în propriul său comportament, nu riscă oare să-și construiască un Dumnezeu după măsura propriilor dorințe?
Aici trebuie să fim foarte atenți, pentru că există o formă de credință care seamănă cu cea adevărată la exterior, dar care, în interior, rămâne centrată pe om. Omul se roagă, dar vrea ca Dumnezeu să-i confirme planurile. Cere ajutor, dar nu acceptă mustrarea. Cere binecuvântare, dar nu dorește responsabilitatea care vine împreună cu ea. Cere să-i fie deschise ușile, însă nu se întreabă dacă nu cumva unele dintre acele uși ar trebui să rămână închise. Cere să-i fie luată suferința, dar nu întreabă niciodată ce a lucrat suferința aceea în sufletul lui. Într-un asemenea caz, rugăciunea poate ajunge să semene mai mult cu o listă de dorințe decât cu o întâlnire cu Dumnezeu.
Este foarte ușor să-L cauți pe Dumnezeu atunci când viața te împinge la margine. Când omul primește o veste care îl sperie, când pierde ceva important, când se îmbolnăvește cineva drag, când familia trece printr-o criză, în suflet se trezește instinctiv dorința de a-L chema pe Dumnezeu. Și bine este că Îl cheamă. Dumnezeu nu ne cere să fim atât de puternici încât să nu avem nevoie de El. Problema începe atunci când relația cu Dumnezeu se oprește imediat ce criza trece. Omul primește ajutorul pe care îl cere și revine la aceeași viață, la aceleași păcate, la aceleași resentimente, la aceeași nepăsare. Parcă Dumnezeu ar fi fost chemat doar pentru a repara o situație, după care poate fi din nou pus la marginea vieții.
Dar Dumnezeu nu vrea să fie pentru noi doar ajutorul de urgență al existenței.
El vrea să intre în viața noastră.
Și aici începe partea pe care omul o evită cel mai des: schimbarea.
Ne place să vorbim despre credință atâta vreme cât credința rămâne o idee frumoasă, o stare de suflet, o tradiție de familie sau un refugiu pentru momentele grele. Devine însă mult mai greu când credința ne cere să ne uităm în oglindă și să recunoaștem că trebuie să schimbăm ceva. Un om poate să meargă ani întregi la biserică și să rămână același în felul în care își tratează soția, copiii, părinții sau colegii. Poate să știe rugăciuni întregi și, cu toate acestea, să nu poată rosti un simplu „iartă-mă”. Poate să postească și totuși să hrănească în el o ură veche. Poate să vorbească despre Dumnezeu și să nu-L lase niciodată să atingă locul în care îl doare cel mai tare.
De aceea, adevărata problemă nu este întotdeauna că omul nu crede. Uneori problema este că nu vrea ca ceea ce crede să-i schimbe viața.
Știm foarte bine că există lucruri despre care Dumnezeu ne spune limpede că sunt rele, dar preferăm să discutăm despre toate excepțiile posibile ca să putem păstra ceea ce vrem. Suntem foarte inventivi când trebuie să găsim argumente pentru a ne apăra propriile alegeri și mult mai puțin curajoși când trebuie să recunoaștem că am greșit. Putem explica de ce am ridicat vocea, de ce am mințit, de ce am jignit, de ce nu am iertat, de ce am răspuns cu aceeași monedă, de ce am făcut ceea ce am făcut. Dar toate aceste explicații pot ajunge să ascundă o singură realitate: nu vrem să renunțăm.
Și poate că aici se află una dintre cele mai grele lupte duhovnicești: nu să afli ce este voia lui Dumnezeu, ci să accepți ceea ce afli.
Cunoașterea adevărului este uneori mai ușoară decât ascultarea lui.
Este ușor să citim în Evanghelie despre iertare. Este cu totul altceva să iertăm omul care ne-a rănit.
Este ușor să vorbim despre iubirea aproapelui. Este mult mai greu să rămânem buni cu cineva care ne provoacă în fiecare zi.
Este ușor să spunem că Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc. Este mai greu să punem telefonul deoparte, să ne liniștim mintea și să ne facem timp pentru rugăciune atunci când nu simțim că avem timp nici pentru noi.
Este ușor să spunem „Doamne, facă-se voia Ta”. Este greu să acceptăm că voia Lui poate fi diferită de ceea ce vrem noi.
Aici se vede dacă omul Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu sau caută doar confortul pe care îl poate primi de la Dumnezeu.
Hristos nu ne-a promis o religie comodă. El a spus: „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” (Matei 16, 24) Cuvintele acestea sunt foarte greu de primit pentru omul contemporan, pentru că întreaga cultură în care trăim ne învață aproape zilnic să ne afirmăm, să ne punem pe primul loc, să ne apărăm dorințele și să nu acceptăm nimic care ne limitează libertatea. Hristos vine însă și spune că există o libertate mai adâncă decât aceea de a face tot ceea ce vreau: libertatea de a nu mai fi robul propriilor patimi.
Un om care nu poate ierta nu este liber.
Un om care nu se poate opri dintr-un păcat despre care știe că îl distruge nu este liber.
Un om care are nevoie permanentă de aprobarea celorlalți nu este liber.
Un om care trăiește numai pentru bani, imagine și statut poate avea foarte multe lucruri, dar poate pierde libertatea lăuntrică.
De aceea, schimbarea creștină nu înseamnă să devii o copie a altcuiva. Nu înseamnă să-ți pierzi personalitatea sau să trăiești într-o tristețe religioasă permanentă. Înseamnă să te eliberezi de ceea ce te împiedică să fii omul pe care Dumnezeu l-a chemat să fii.
Pocăința este tocmai această întoarcere.
Nu doar regretul.
Nu doar rușinea.
Nu doar lacrima.
Ci întoarcerea.
Fiul risipitor nu și-a schimbat viața doar pentru că și-a dat seama că a greșit. A făcut ceva după acea conștientizare: s-a ridicat și s-a întors la tatăl său. Zacheu nu a rămas doar impresionat de întâlnirea cu Hristos, ci a început să repare răul pe care îl făcuse. Întâlnirea cu Dumnezeu produce o mișcare. Uneori lentă, uneori dureroasă, uneori cu multe căderi, dar produce o mișcare.
Omul care spune „Doamne, iartă-mă” și apoi continuă să facă răul fără nicio luptă nu a ajuns încă la pocăința deplină.
Poate este începutul.
Poate este o conștientizare.
Poate este o dorință.
Dar drumul trebuie continuat.
Și aici trebuie să spunem ceva foarte important: schimbarea nu înseamnă perfecțiune imediată. Dumnezeu nu cere omului să nu mai cadă niciodată. Îi cere să nu transforme căderea în casă. Să nu spună: „Asta sunt și nu mă pot schimba.” Să nu facă pace cu ceea ce îl rupe pe dinăuntru. Să se ridice ori de câte ori cade și să înceapă din nou.
Există oameni care se îndepărtează de Biserică pentru că se consideră prea păcătoși. Există și oameni care rămân în Biserică pentru că se consideră deja destul de buni. Ambele extreme pot fi periculoase. Primul uită mila lui Dumnezeu, al doilea uită nevoia de pocăință.
În fața lui Dumnezeu, omul adevărat nu spune nici „sunt pierdut și nu mai am nicio șansă”, nici „nu am nimic de schimbat”. El spune: „Doamne, acesta sunt eu. Tu mă cunoști. Arată-mi unde greșesc și ajută-mă să mă ridic.”
Aceasta este o rugăciune matură.
Pentru că omul începe să nu se mai ascundă de Dumnezeu.
Și nici de el însuși.
Poate că aici este și una dintre marile probleme ale omului de astăzi: am învățat să ne prezentăm foarte bine în fața celorlalți, dar am uitat să fim sinceri cu noi înșine. Știm să construim o imagine. Știm să alegem fotografia potrivită. Știm ce să spunem despre noi. Știm ce să ascundem. Dar sufletul nu poate fi convins prin imagine.
Poți ascunde o rană în fața oamenilor.
Nu o poți ascunde în fața lui Dumnezeu.
Poți ascunde o părticică din adevărul despre tine.
Dar, în rugăciune, adevărul revine.
Poți să te prefaci că ești liniștit.
Dacă în suflet există război, Dumnezeu știe.
Și nu ne spune aceste lucruri pentru a ne umili, ci pentru a ne vindeca.
De aceea, omul care Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu ajunge inevitabil la sinceritate.
Va trebui să spună la un moment dat: „Doamne, eu sunt problema.”
Nu familia mea.
Nu lumea.
Nu oamenii care m-au rănit.
Nu vremea în care trăiesc.
Nu telefonul.
Nu internetul.
Nu societatea.
Eu.
Poate nu întotdeauna.
Poate nu în toate.
Dar în anumite lucruri, da.
Și această recunoaștere nu este o înfrângere. Este începutul libertății.
Pentru că numai ceea ce recunoști poate fi adus înaintea lui Dumnezeu.
Numai rana arătată poate fi îngrijită.
Numai păcatul mărturisit poate fi lăsat în urmă.
Numai omul care încetează să se mai apere cu orice preț poate începe să se schimbe.
De aceea, poate că întrebarea cea mai sinceră pe care o putem pune astăzi nu este „Îl caut pe Dumnezeu?”, ci:
„Sunt dispus să mă schimb dacă Dumnezeu îmi arată că trebuie să mă schimb?”
Aici se desparte credința de obișnuință.
Aici rugăciunea începe să devină viață.
Aici Biserica încetează să mai fie doar un loc în care intrăm din când în când și devine locul în care învățăm să trăim altfel.
Aici cuvântul lui Dumnezeu încetează să mai fie un text pe care îl ascultăm și începe să fie un cuvânt care ne judecă pe noi înșine, ne luminează și ne cheamă la îndreptare.
Poate că unii dintre noi avem nevoie astăzi nu de o nouă explicație despre Dumnezeu, ci de o decizie simplă și sinceră înaintea Lui. Poate că trebuie să mergem la spovedanie după o perioadă lungă. Poate că trebuie să cerem iertare unui om pe care l-am rănit. Poate că trebuie să punem capăt unei relații care ne îndepărtează de Dumnezeu. Poate că trebuie să renunțăm la un obicei pe care îl numim „slăbiciune”, dar despre care știm foarte bine că a devenit stăpânire. Poate că trebuie să ne întoarcem la rugăciune după ce am lăsat-o să moară încet, acoperită de griji și de zgomot.
Nimeni nu poate face schimbarea în locul nostru.
Alții ne pot sfătui.
Ne pot susține.
Se pot ruga pentru noi.
Dar răspunsul trebuie să-l dăm noi.
Dumnezeu nu intră cu forța în locurile în care noi Îl ținem afară.
El bate.
Așteaptă.
Cheamă.
Lumineză.
Iar omul trebuie să deschidă.
Poate că aceasta este taina libertății pe care Dumnezeu a pus-o în noi: El ne iubește fără să ne anuleze voința. Ne caută fără să ne silească. Ne arată drumul fără să ne poarte cu forța pe el.
De aceea, omul care Îl caută pe Dumnezeu și refuză să se schimbe rămâne, într-un fel, la ușa întâlnirii.
Aude chemarea.
O recunoaște.
Poate chiar se emoționează.
Dar nu intră.
Iar Dumnezeu ne cheamă la ceva mai adânc decât emoția unei clipe.
Ne cheamă la o viață schimbată.
Nu perfectă, dar sinceră.
Nu fără căderi, dar cu ridicări.
Nu fără slăbiciuni, dar cu luptă.
Nu fără întrebări, dar cu încredere.
Iar când omul începe să răspundă cu adevărat acestei chemări, descoperă ceva care la început poate să-l sperie: Dumnezeu nu îi ia viața. Dumnezeu începe să i-o dea înapoi.
Îi dă înapoi pacea pe care și-o pierduse.
Îi dă puterea de a ierta.
Îi dă curajul de a spune adevărul.
Îi dă libertatea de a renunța la ceea ce îl stăpânea.
Îi dă o inimă care nu mai trebuie să fugă de ea însăși.
Și atunci omul înțelege că schimbarea de care s-a temut atât de mult nu era o pierdere, ci începutul vindecării.
Pentru că Dumnezeu nu ne cheamă doar să-L căutăm.
Ne cheamă să-L urmăm.
Iar între cele două există întregul drum al pocăinței.
