Scriitorul francez Alain Durel remarca într-una dintre lucratea sa de profunzime duhovnicească faptul că omul contemporan trăiește o dramă tăcută: s-a înstrăinat de el însuși în încercarea disperată de a fi pe placul tuturor. Căutăm obsesiv să fim „ca lumea”, să ne încadrăm în tiparele pe care societatea contemporană le impune cu o agresivitate mascată sub forma succesului, a confortului și a imaginii desăvârșite. Ne aliniem tendințelor, ne îmbrăcăm, vorbim și gândim așa cum dictează curentul general, însă prețul pe care îl plătim este uriaș: propria noastră identitate sufletească.
Epuizându-ți toate resursele interioare în această cursă obositoare spre integrare și validare socială, ajungi inevitabil într-un punct de criză. Te trezești într-o bună zi că nu te mai simți în largul tău în propria piele, că hainele sociale pe care le porți îți sunt prea strâmte sau prea străine. Apare atunci acea sfâșietoare stare de sufocare duhovnicească pe care Maica Siluana Vlad o descria atât de frumos și dureros în conferințele sale: omul ajunge să trăiască o viață care nu îi aparține, o viață împrumutată, iar din adâncul inimii izbucnesc întrebările fundamentale: „Cine sunt eu, cu adevărat? Care este sensul vieții mele? Ce s-a întâmplat cu sufletul meu? Mai am o viață a mea sau am devenit doar un ecou al dorințelor altora? Încotro să o apuc?”.
Părintele Haralambos Livios Papadopoulos subliniază că aceste frământări nu sunt un semn de slăbiciune sau de nebunie, ci reprezintă primul pas spre trezire. Ele sunt semnalul de alarmă pe care sufletul îl trage când simte că moare de foame duhovnicească. Când încerci să fii „în rând cu lumea”, uiți că lumea aceasta, în sensul ei evanghelic, este adesea marcată de trecător, de iluzie și de suprafață. Sfântul Ioan Gură de Aur ne previne insistent în omiliile sale să nu ne potrivim acestui veac, căci cine caută să placă lumii devine vrăjmaș al propriei sale mântuiri și se deposedează de chipul divin din el.
Atunci când nu mai știi cine ești, Biserica și Sfinții Părinți îți oferă un răspuns senin și dătător de viață: ești o făptură creată din iubire de Dumnezeu, purtătoare de chip divin și chemată la asemănarea cu El. Înstrăinarea de tine însuți apare tocmai din pierderea conexiunii cu Izvorul vieții. Dan Puric amintește adesea în scrierile și conferințele sale despre demnitatea omului credincios, care nu se lasă depersonalizat de mase, ci își păstrează autenticitatea și libertatea primite de la Creator. A fi „în rând cu lumea” înseamnă de multe ori a te pierde în mulțime, pe când a fi în rând cu Hristos înseamnă a deveni o persoană unică, liberă și plină de sens.
Sfântul Paisie Aghioritul ne învăța cu o simplitate adâncă faptul că liniștea și pacea nu vin din adaptarea la standardele exterioare ale lumii, ci din simplificarea vieții și din așezarea inimii în rânduială duhovnicească. Atunci când te întrebi încotro să o apuci, răspunsul nu se află în zgomotul exterior, în sfaturile superficiale ale psihologiei lumești sau în noile tendințe ale societății, ci în coborârea în propria inimă. Părintele Pimen Vlad de la Sfântul Munte Athos îndeamnă mereu la oprirea din această alergare nebună: oprește-te o clipă, fă liniște în jurul tău și în interiorul tău, privește spre cer și începe să vorbești cu Dumnezeu așa cum ești – obosit, rătăcit și lipsit de repere.
Ohiopsihologia creștină contemporană, prin scriitori precum Maria Pastourmadzis sau Konstantinos Papadimitrakopulos, arată că teama de a fi diferit, teama de a nu fi acceptat de ceilalți generează cele mai mari anxietăți ale omului modern. Încercând să fim pe placul tuturor, ajungem să nu mai fim pe placul nimănui, dar mai ales ne pierdem pacea interioară. Părintele Theologos de la Schitul Lacu subliniază că vindecarea începe în momentul în care acceptăm să ne lepădăm de masca pe care am purtat-o pentru lume și să ne înfățișăm înaintea lui Hristos cu toate rănile, dar și cu toată dorința noastră de sinceritate.
Părintele Cleopa Ilie spunea adesea, cu acel duh părintesc și plin de autoritate duhovnicească, că omul care l-a găsit pe Hristos a găsit totul și nu se mai teme de judecata lumii. În momentul în care îți reorientezi privirea de la ceea ce cer alții de la tine spre ceea ce dorește Dumnezeu pentru tine, sensul vieții se luminează instantaneu. Nu mai ești un simplu figurant în piesa de teatru a societății, ci devii un fiu iubit al lui Dumnezeu, chemat la o viață veșnică și plină de bucurie.
Răspunsul la întrebarea „Unde s-o apuc?” este unul singur și a fost rostit de Însuși Mântuitorul: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Calea nu este alinierea la opiniile schimbătoare ale lumii, ci drumul propriei tale înnoiri duhovnicești, drumul pe care pășești mână în mână cu Hristos, reprimind darul unicității tale.
În concluzie, pierderea de sine în încercarea de a te conforma lumii este o etapă dureroasă, dar poate deveni cel mai mare bine dacă te determină să cauți adevăratul sens al existenței. Nu te teme că nu mai știi cine ești sau că ai pierdut drumul; în clipa în care îți recunoști neputința și strigi după ajutor divin, Hristos .Sfantul Teofan Zăvorâtul ne asigură că harul lui Dumnezeu începe de îndată să lumineze mintea și să rezidească sufletul dărâmat. Nu ești chemat să fii „ca lumea”, ci ești chemat să fii tu însuți, restaurat și înfrumusețat prin iubirea lui Dumnezeu.
Rugăciune de sfârșit:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Calea, Adevărul și Viața noastră, Păstorul cel Bun care cauți pe cea pierdută, caută spre sufletul meu obosit și rătăcit în zgomotul și amăgirile acestei lumi. Iartă-mă, Doamne, că am căutat să plac oamenilor și am uitat de Tine, că am cheltuit darurile și timpul meu încercând să fiu în rând cu lumea, pierzând pacea și chipul pe care Tu mi l-ai dăruit.
Luminează-mi mintea întunecată de griji și frământări, tămăduiește-mi inima rănită și redă-mi bucuria mântuirii Tale. Învață-mă să nu mă mai tem de judecata lumii, ci să caut întotdeauna voia Ta cea sfântă. Arată-mi calea pe care să merg și dă-mi putere să pășesc pe ea cu smerenie, cu credință și cu nădejde neclintită. Izbăvește-mă de frica de a fi eu însumi și ajută-mă să trăiesc de acum înainte nu după duhul lumii acesteia, ci după duhul iubirii și al adevărului Tău. Că Tu ești luminarea, pacea și sensul vieții noastre, și Ție slavă Îți înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
