Trăim într-o lume în care se vorbește despre iubire mai mult ca oricând, dar în care iubirea adevărată pare tot mai greu de găsit. Cărți, filme, melodii, rețele sociale și reclame ne vorbesc neîncetat despre iubire, însă, în același timp, familiile se destramă, prieteniile devin superficiale, singurătatea crește, iar oamenii se simt tot mai neînțeleși. Parcă niciodată nu am rostit atât de des cuvântul „iubire”, iar niciodată nu am fost atât de departe de sensul lui adevărat.
Problema nu este că omul nu mai are nevoie de iubire. Dimpotrivă. Omul de astăzi tânjește după iubire mai mult decât oricând. Problema este că a început să confunde iubirea cu emoția, cu atracția, cu confortul sau cu interesul personal. Ne dorim să fim iubiți, apreciați, admirați și ascultați, dar uităm că iubirea începe întotdeauna prin a dărui, nu prin a cere.
Copilul vine pe lume având nevoie de iubire. Dacă nu este iubit, sufletul lui se rănește. Adultul poartă toată viața această foame de a fi acceptat și prețuit. Din păcate, mulți încearcă să umple acest gol prin succes, bani, carieră, relații superficiale sau popularitate. Nimic nu reușește însă să înlocuiască iubirea adevărată. De aceea întâlnim oameni care au aproape tot ce și-au dorit și, cu toate acestea, se simt goi pe dinăuntru.
O altă cauză pentru care nu mai știm să iubim este faptul că trăim prea mult pentru noi înșine. Cultura contemporană ne spune aproape zilnic: „Ai grijă de tine!”, „Pune-te pe primul loc!”, „Nu te sacrifica pentru nimeni!”. Desigur, este firesc să avem grijă de sănătatea și echilibrul nostru, dar atunci când întreaga viață gravitează în jurul propriului „eu”, iubirea devine imposibilă. Iubirea presupune ieșirea din sine. Înseamnă să vezi și durerea celuilalt, nu doar pe a ta. Înseamnă să faci loc altcuiva în propria inimă.
Sfântul Apostol Pavel descrie iubirea într-un mod care contrazice mentalitatea vremurilor noastre: „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea este binevoitoare… nu caută ale sale.” Aici se află una dintre cele mai mari diferențe dintre iubirea creștină și iubirea pe care lumea o promovează. Lumea întreabă: „Ce primesc eu din această relație?” Hristos întreabă: „Ce poți tu să dăruiești?”
Mai există un motiv pentru care iubirea se stinge: lipsa iertării. În fiecare familie apar neînțelegeri, cuvinte grele, dezamăgiri și greșeli. Atunci când acestea sunt adunate ani la rând și nu sunt vindecate prin iertare, inima se împietrește. Oamenii ajung să locuiască în aceeași casă, dar să fie străini unul de altul. Vorbesc despre lucrurile necesare, dar nu mai comunică. Trăiesc împreună, dar nu mai împărtășesc aceeași viață.
Tehnologia, deși aduce multe beneficii, contribuie și ea la această răcire sufletească. Suntem conectați cu sute sau chiar mii de oameni prin telefon, dar de multe ori nu mai avem răbdare să ascultăm persoana care stă lângă noi. Privim ecranul mai des decât chipul celui drag. Căutăm aprecierea unor necunoscuți și uităm să-i spunem celui de lângă noi un simplu „mulțumesc” sau „te iubesc”. Ne este mai ușor să trimitem o inimioară într-un mesaj decât să oferim o îmbrățișare sinceră.
Din punct de vedere psihologic, omul învață să iubească fiind iubit. Cine a crescut într-o familie în care a primit afecțiune, siguranță și încurajare va iubi mai ușor. Cine a cunoscut respingerea, violența sau indiferența va purta răni adânci și va avea nevoie de timp pentru a învăța să iubească. Totuși, aceste răni nu sunt o condamnare. Ele pot fi vindecate atunci când omul Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în viața lui.
Ortodoxia merge și mai adânc decât psihologia. Ea spune că adevărata iubire nu este doar un sentiment omenesc, ci un dar al lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan afirmă limpede: „Dumnezeu este iubire.” Dacă ne îndepărtăm de Izvorul iubirii, încetul cu încetul se usucă și iubirea din noi. Putem păstra politețea, respectul sau bunul-simț, dar iubirea care se jertfește, care rabdă și care iartă nu poate exista fără harul lui Dumnezeu.
Privindu-L pe Hristos, înțelegem că iubirea adevărată nu înseamnă să fii iubit, ci să iubești chiar și atunci când nu primești nimic în schimb. El i-a iubit pe oameni când era lăudat și când era batjocorit, când era primit cu ramuri de finic și când era răstignit pe Cruce. Iubirea Lui nu depindea de comportamentul oamenilor, ci izvora din însăși ființa Sa.
Poate că și în viața noastră iubirea s-ar schimba dacă am înceta să ne întrebăm atât de des: „Cine mă iubește pe mine?” și am începe să ne întrebăm: „Pe cine iubesc eu astăzi? Cui i-am adus pace? Cui i-am șters o lacrimă? Cui i-am făcut un bine fără să aștept răsplată?”
Iubirea nu moare dintr-odată. Ea se stinge încet, atunci când încetăm să fim atenți unul la altul. Se stinge când nu mai mulțumim, când nu mai iertăm, când nu mai ascultăm și când nu ne mai rugăm împreună. Dar tot încet poate renaște: printr-un cuvânt bun, printr-un gest de iertare, printr-o îmbrățișare, printr-o rugăciune rostită din inimă.
Hristos nu ne-a poruncit să fim admirați, nici să avem succes, nici să fim cei mai puternici. Ne-a poruncit un singur lucru care cuprinde întreaga Evanghelie: „Să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi.” Aceasta este măsura iubirii creștine. Nu iubirea care cere, ci iubirea care dăruiește. Nu iubirea care caută folosul propriu, ci iubirea care se jertfește.
Poate că lumea nu mai știe să iubească pentru că a uitat de Hristos. Iar atunci când Hristos lipsește din inimă, iubirea se transformă într-o simplă emoție trecătoare. Când El revine în centrul vieții noastre, iubirea încetează să mai fie un sentiment schimbător și devine un mod de a trăi.
Concluzie
Nu ne lipsește capacitatea de a iubi, ci modelul adevărat al iubirii. Omul nu va învăța să iubească privind la lumea care îl învață să se pună pe sine în centrul tuturor lucrurilor, ci privind la Hristos, Care Și-a întins brațele pe Cruce pentru fiecare dintre noi. În măsura în care ne apropiem de El, inima noastră se schimbă și redescoperă bucuria de a dărui. Iar acolo unde există iubire adevărată, există deja începutul Împărăției lui Dumnezeu.
#ReteleSociale#Iubire#LumeaDeAzi# Familie#Hristos#Cruce
