Există o suferință pe care medicamentele nu o pot vindeca întotdeauna și o rană pe care nici cel mai priceput medic nu o poate atinge cu instrumentele sale. Este suferința omului care nu mai găsește în jurul lui înțelegere, care ajunge să fie privit ca un număr într-un dosar, ca un diagnostic într-o fișă medicală sau ca o problemă de care cineva trebuie să se ocupe cât mai repede. Într-o lume în care medicina a făcut progrese extraordinare, în care operațiile se realizează cu o precizie uimitoare, iar tratamentele care altădată păreau imposibile sunt astăzi la îndemâna multora, omul continuă să aibă nevoie de ceva ce nu se poate cumpăra de la farmacie: apropierea, mila și dragostea semenilor.
Biserica îi cinstește pe Sfinții Cosma și Damian, cunoscuți drept doctori fără de arginți, tocmai pentru că viața lor ne vorbește despre o medicină în care priceperea era însoțită de credință, iar vindecarea trupului nu era despărțită de grija pentru suflet. Ei au primit de la Dumnezeu darul tămăduirii și l-au pus în slujba oamenilor, fără să transforme suferința nimănui într-un prilej de câștig personal.
Acești sfinți nu au văzut în bolnav un om de la care aveau ceva de primit, ci un frate care avea nevoie de ajutor. Aici se află una dintre cele mai frumoase lecții pe care o putem învăța din viața lor.
În zilele noastre, când vorbim despre acești doi sfinți, suntem tentați să ne gândim mai întâi la medici, la spitale și la oamenii care se luptă cu boala. Este firesc să-i chemăm în rugăciune pentru cei aflați în suferință, însă exemplul lor se adresează întregii societăți, pentru că fiecare dintre noi poate deveni, într-un fel sau altul, un om care vindecă sau unul care adâncește rănile celuilalt.
Un medic poate avea diplome, experiență și o pregătire profesională deosebită, dar dacă își pierde compasiunea, relația cu bolnavul devine rece, iar suferința celui din fața lui riscă să fie redusă la o simplă obligație de serviciu. Un pacient care așteaptă ore întregi pe un coridor de spital nu are nevoie doar de o consultație, ci și de cineva care să-i vorbească omenește, să-i explice ce se întâmplă și să nu-l facă să se simtă vinovat pentru că este bolnav.
Să ne imaginăm un bătrân care ajunge singur la spital, cu o pungă în care are câteva documente medicale și medicamentele pe care le ia de ani întregi. Nu înțelege întotdeauna limbajul medicilor, se teme de rezultatele analizelor și privește cu neliniște oamenii grăbiți care trec pe lângă el. Poate că nu are nevoie de o discuție lungă, ci doar de cineva care să se oprească pentru câteva clipe și să-l întrebe dacă îl poate ajuta. Un asemenea gest nu înlocuiește tratamentul, dar îi redă omului sentimentul că nu a fost abandonat.
Așa înțelegem mai bine duhul în care au trăit Sfinții Cosma și Damian. Ei nu au despărțit vindecarea de iubire și nici slujirea aproapelui de credința în Dumnezeu.
Dar există și o altă învățătură pe care trebuie să o luăm în serios: exemplul lor ne pune înainte problema banilor și a felului în care ne raportăm la suferința celuilalt.
Trăim într-o societate în care aproape orice are un preț, iar uneori ajungem să evaluăm oamenii după ceea ce ne pot oferi. Timpul nostru costă, ajutorul nostru costă, iar disponibilitatea de a asculta pe cineva pare să fi devenit un lux. Desigur, munca trebuie răsplătită, iar medicii și toți cei care îngrijesc bolnavii au dreptul la o viață demnă și la recunoașterea efortului lor. Sfinții doctori fără de arginți nu ne învață să disprețuim munca sau răsplata cinstită, ci ne arată că există o limită morală peste care omul nu trebuie să treacă: suferința aproapelui nu poate deveni un instrument de exploatare.
Această lecție nu se adresează numai celor care lucrează în spitale. Ea îi privește pe părinții care își ajută copiii fără să le scoată mereu ochii pentru sacrificiile făcute, pe copiii care își îngrijesc părinții îmbătrâniți, pe vecinii care își oferă sprijinul fără să aștepte o recompensă și pe oamenii care găsesc timp să cerceteze dacă un bolnav are nevoie de ceva.
Uneori, omul poate avea bani pentru tratament, dar nu are pe nimeni care să-l însoțească la medic. Poate avea o casă încălzită și o masă pregătită, însă trăiește singurătatea apăsătoare a celui pe care nu-l mai caută nimeni. Sunt oameni în vârstă care așteaptă un telefon de la copiii plecați departe și bolnavi care își ascund lacrimile pentru a nu deveni o povară pentru familie. În asemenea împrejurări, dragostea creștină trebuie să se transforme în faptă, pentru că o rugăciune rostită cu sinceritate trebuie să ne apropie și mai mult de cel aflat în nevoie.
Să nu uităm nici faptul că omul poate fi bolnav sufletește, chiar dacă trupul lui pare sănătos. Există oameni apăsați de vinovăție, de pierderea cuiva drag, de dezamăgiri sau de o singurătate pe care nu îndrăznesc să o mărturisească. Ei nu au întotdeauna nevoie de sfaturi, de reproșuri sau de explicații despre cum ar trebui să-și trăiască viața. Uneori au nevoie de un prieten care să-i asculte fără să-i judece și de un preot care să-i primească fără să-i umilească.
Biserica este chemată să fie un asemenea loc al vindecării, în care omul să poată veni cu suferințele sale, cu greșelile și cu întrebările lui, găsind îndrumare, rugăciune și nădejde. Hristos nu l-a îndepărtat pe cel bolnav, nu l-a disprețuit pe cel căzut și nu a considerat pe nimeni nevrednic de mila Sa. Dimpotrivă, Evanghelia ne descoperă un Dumnezeu care Se apropie de omul aflat în suferință și îi redă demnitatea.
Privind la Sfinții Cosma și Damian, ar trebui să ne întrebăm ce fel de vindecare aducem noi în viețile celor din jur. Cuvintele noastre pot liniști sau pot răni, atitudinea noastră poate ridica un om sau îl poate face să se simtă și mai singur. Uneori, chiar și în familie, ajungem să ne obișnuim atât de mult cu suferința celuilalt, încât nu o mai observăm. Ne întâlnim zilnic cu părinții, cu soțul sau soția, cu frații și copiii, dar uităm să-i întrebăm ce îi doare și ce îi apasă.
Poate că tocmai începând din propria casă avem de învățat această lecție a iubirii lucrătoare. Să avem răbdare cu cel bolnav, să nu-i reproșăm bătrânului că se mișcă greu, să nu-l tratăm pe cel aflat în depresie ca pe un om lipsit de voință și să nu întoarcem privirea atunci când cineva ne cere ajutorul. Dumnezeu nu ne cere tuturor să facem minuni precum sfinții doctori, însă fiecare poate oferi ceva din darurile primite.
Iar când boala ne va atinge propria viață, când vom ajunge noi înșine să așteptăm un diagnostic sau să ne temem pentru ziua de mâine, să ne amintim că vindecarea nu se află numai în mâinile oamenilor, oricât de pricepuți ar fi aceștia. Să căutăm ajutor medical atunci când avem nevoie, să ne încredem în cei care ne îngrijesc și să ne rugăm lui Dumnezeu, cerând putere pentru a trece prin încercare. Credința nu ne scutește de suferință, dar ne ajută să nu ne pierdem nădejdea atunci când drumul devine greu.
Sfinții Cosma și Damian au rămas în memoria Bisericii drept mărturisitori ai unei iubiri care nu negociază cu suferința și nu caută folos personal din neputința altuia. Pomenirea lor ne cheamă să redescoperim valoarea slujirii dezinteresate, într-o vreme în care oamenii au ajuns să aibă tot mai multe mijloace de comunicare, dar nu întotdeauna și apropierea de care au nevoie.
Să-i rugăm, așadar, pe acești sfinți doctori fără de arginți să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru cei bolnavi, pentru medicii și personalul medical care își împlinesc cu responsabilitate misiunea, pentru cei singuri și pentru familiile care poartă povara îngrijirii unui om suferind. Iar nouă să ne dăruiască o inimă mai atentă la durerea aproapelui, ca atunci când întâlnim un om aflat în suferință să nu trecem nepăsători pe lângă el.
Pentru că adevărata iubire creștină începe să se vadă atunci când suntem gata să ne oprim din graba noastră pentru a-i face loc celui care are nevoie de noi.
Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!
