Dragi tineri și suflete dragi, dragii mei, de multe ori stau la Chilia Sfântului Artemie, acolo în Sfântul Munte, și privesc la câți tineri trec pragul, obosiți, frământați, căutând ceva ce lumea asta nu are cum să le dea. Vin cu inima grea, cu întrebări multe, iar când ne așezăm puțin de vorbă și începem să dăm deoparte toate hainele astea ale lumii, toate măștile pe care le purtăm zi de zi ca să dăm bine în fața altora, dăm peste o neliniște adâncă. Iar neliniștea asta nu-i un lucru rău, dragilor, ci este semnalul că sufletul a obosit să trăiască în minciună, că vrea acasă, la Hristos, la Maica Domnului.
Dacă vrem să punem un început bun și să ieșim din amăgire, trebuie să privim cu curaj înlăuntrul nostru și să ne punem câteva întrebări simple, dar care taie până la articulații.
Iar prima întrebare pe care trebuie să ți-o pui este: Tu ce ai de schimbat? Că de multe ori vedem paiul din ochiul fratelui, vedem ce are de schimbat vecinul, ce n-a făcut bine prietenul, cum e lumea din jur de rea. Dar tu, frate drag, tu ce ai de schimbat la tine? Vezi tu, schimbarea nu începe prin a schimba lumea, ci prin a schimba direcția pașilor tăi.
Apoi uită-te bine la inima ta și întreabă-te: Tu ce ai lăsat să intre în suflet? Sufletul omului este ca o grădină minunată pe care Dumnezeu a sădit-o cu atâta dragoste, iar noi am lăsat poarta deschisă la toate buruienile lumii. Am lăsat să intre prin ecrane, prin muzică deșartă, prin vorbire de rău, prin priviri necurate, atâta mizerie și zgomot că nu mai auzim șoapta Duhului Sfânt. Am umplut fântâna de noroi și ne mirăm de ce ne este sete și de ce suntem triști și deprimați.
Apoi coboară și mai adânc: Tu ce nu vrei să ierți? Of, dragii mei, câtă otravă bem singuri atunci când ținem minte răul! Purtăm în spate saci grei de supărări și de judecăți de valoare, că ne-a zis cineva un cuvânt, că ne-a nedreptățit cineva. Și nu vrem să lăsăm sacul jos! Dar cum să primești pacea lui Hristos când palmele tale sunt strânse pumni împotriva fratelui tău? Dumnezeu ne iartă mii de greșeli în fiecare zi, iar noi ne împiedicăm de un cuvânt al altuia.
Vezi apoi: Tu de ce te agăți? Te agăți de părerea lumii? Te agăți de bani, de o poziție, de un statut, de un om? Să știți, dragilor, că tot ce e din lumea asta trece ca o umbră, ca un vis care se destramă dimineața. Dacă te agăți de ceva ce trece, când acel lucru se dărâmă, te dărâmi și tu odată cu el. Singura stâncă de neclintit pe care poți să-ți construiești viața este Hristos.
Iar aici ajungem la o amăgire foarte mare a zilelor noastre: Tu ce numești „slăbiciune”, deși știi că este o patimă? Ne mințim singuri, dragii mei! Zicem: „A, păi așa sunt eu mai nervos, e o slăbiciune…”, „Păi beau și eu un pahar în plus sau mă uit la lucruri urâte că sunt stresat, e o mică neputință…”. Nu, tată, nu-i slăbiciune, e patimă în toată regula, e un lanț cu care vrăjmașul te-a legat de picioare și te trage în jos! Cât timp îi spui scuză și alint, patima rămâne acolo și te roade pe dinăuntru. Când recunoști că e boală și păcat, abia atunci poți merge la Duhovnic să te vindeci.
Și mergem mai departe în adânc: Tu ce ascunzi de ceilalți? Purtăm haine frumoase, zâmbim frumos, punem poze reușite pe rețelele astea de socializare ca să părem fericiți, dar în spate purtăm tainic păcate, gânduri și fapte de care ne-ar fi rușine dacă le-ar ști cei din jur. Trăim într-o dublă viață și de aceea suntem așa de obosiți.
Dar și mai grav este: Tu ce ascunzi chiar și de tine? Că ajungem la o performanță tristă, să ne mințim pe noi înșine până când ajungem să ne credem propriile minciuni. Ascundem frica, ascundem mândria noostră nemăsurată, ascundem faptul că de fapt suntem goi pe dinăuntru și că ne e frică de moarte și de veșnicie.
Și ajungem la întrebarea cea mai grea, la cumpăna sufletului: Și mai ales: ce ai pune înaintea lui Dumnezeu dacă ai fi obligat să alegi? Dacă ar fi să alegi acum, în clipa asta, între confortul tău, plăcerea ta, slava lumii acesteia sau Hristos, ce ai alege? Ne place să credem că L-am alege pe Dumnezeu, dar prin faptele noastre de zi cu zi, de multe ori alegem o plăcere de o clipă și Îi întoarcem spatele Ziditorului nostru.
Aici începe neliniștea cea bună, dragii mei! Nu neliniștea care te aruncă în deznădejde, ci neliniștea duhovnicească, trezirea din somnul nepăsării. Când simți arsura asta în piept, să nu fugi de ea, să nu încerci să o îneci în muzică, în filme sau în distracții deșarte! Ci punde-ți genunchii la pământ, ridică ochii spre icoana Maicii Domnului și zi din tot sufletul: „Maica Domnului, uite în ce stare sunt! Am lăsat mizerie în suflet, m-am legat de patimi, am strâns ură și m-am amăgit singur. Dar nu mai vreau să trăiesc așa! Ia-mă de mână și du-mă la Fiul Tău!”.
Întoarceți-vă la Spovedanie sinceră, dragilor, lăsați la picioarele duhovnicului toată mizeria asta pe care ați strâns-o, spălați-vă sufletul în lacrimile pocăinței și puneți început bun! Tinerețea dată lui Hristos este cea mai mare comoară pe care o puteți aduna, o bucurie care nu se termină niciodată, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să vină.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu și Maica Domnului să avem curajul să privim în noi, să ne curățim viața și să punem dragostea Lui mai presus de orice pe lumea asta! Amin.
