Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi ne așază înaintea ochilor una dintre cele mai cunoscute și mai impresionante minuni săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: înmulțirea celor cinci pâini și a celor doi pești. O mulțime uriașă de oameni Îl urmează pe Hristos într-un loc pustiu. Oamenii au plecat din casele lor, au lăsat în urmă mesele lor, grijile lor, ocupațiile lor și au mers după El. Nu știau cât va dura călătoria. Nu știau unde vor ajunge. Nu știau ce vor mânca. Știau doar că vor să-L asculte.
Și poate că aici începe una dintre cele mai frumoase lecții ale acestei Evanghelii.
Omul care Îl caută cu adevărat pe Hristos poate ajunge să uite chiar și de pâinea cea de toate zilele.
Nu pentru că pâinea nu ar fi importantă.
Ci pentru că există momente în viață în care sufletul simte că are nevoie de ceva mai mult decât de pâine.
Mulțimea aceea Îl urma pe Hristos pentru că oamenii simțeau că în cuvintele Lui există ceva ce nu găseau în altă parte. Îl urmau pentru că sufletele lor erau flămânde după adevăr, după vindecare, după speranță, după Dumnezeu.
Iar Hristos, văzând mulțimea, nu rămâne indiferent.
Evanghelia spune că I s-a făcut milă de ei.
Aceasta este imaginea Dumnezeului nostru.
Un Dumnezeu care vede.
Un Dumnezeu care observă.
Un Dumnezeu care nu trece nepăsător pe lângă foamea omului.
Hristos vede foamea trupului, dar vede și foamea sufletului.
Vede omul bolnav.
Vede omul singur.
Vede omul obosit.
Vede omul care nu mai are putere.
Vede omul care zâmbește în fața celorlalți, dar plânge atunci când rămâne singur.
Vede omul care are bani, dar nu are pace.
Vede omul care are o casă mare, dar nu mai are familie.
Vede omul care are mii de prieteni în telefon, dar nu are cui să-i spună adevărul despre durerea lui.
Vede omul care are pâine pe masă, dar sufletul îi este flămând.
Și Hristos nu trece mai departe.
Se oprește.
Și începe să lucreze.
Ucenicii văd mulțimea și văd problema.
Hristos vede mulțimea și vede omul.
Ucenicii văd cinci pâini și doi pești și spun, în esență: „Nu ajunge.”
Și, omenește vorbind, aveau dreptate.
Ce puteau face cinci pâini și doi pești pentru atâția oameni?
Dacă ne uităm doar la ceea ce avem, întotdeauna vom descoperi că nu este suficient.
Nu am destui bani.
Nu am destul timp.
Nu am destulă putere.
Nu am destulă răbdare.
Nu am destulă credință.
Nu pot schimba nimic.
Nu pot ajuta pe nimeni.
Nu pot face mare lucru.
Aceasta este una dintre marile ispite ale omului modern: să privească la puținul pe care îl are și să concluzioneze că nu poate face nimic.
Dar Hristos ne învață altceva.
El nu ne întreabă:
„Ai suficient?”
El ne întreabă:
„Ce ai?”
Ce ai în mâinile tale?
Ce ai primit?
Ce poți oferi?
Ce poți pune înaintea lui Dumnezeu?
Un copil avea cinci pâini și doi pești.
Puțin.
Foarte puțin.
Dar acel puțin a fost pus în mâinile lui Hristos.
Și aici este taina.
Puținul nostru, pus în mâinile lui Dumnezeu, poate deveni mai mult decât ne imaginăm.
Dar există o condiție.
Trebuie să-l oferim.
Pâinile copilului nu s-au înmulțit cât timp au rămas ascunse.
Minunea a început atunci când puținul a fost adus înaintea lui Hristos.
Poate că acesta este mesajul pe care trebuie să-l auzim astăzi.
Nu te mai uita atât de mult la ceea ce nu ai.
Uită-te la ceea ce ai.
Ai o inimă?
Poți iubi.
Ai două mâini?
Poți ajuta.
Ai o casă?
Poți primi un om care are nevoie.
Ai o pâine?
O poți împărți.
Ai un cuvânt bun?
Îl poți spune.
Ai timp?
Îl poți dărui.
Ai credință, chiar dacă este mică?
O poți pune înaintea lui Dumnezeu.
Ai o rugăciune?
Roagă-te.
Poate că rugăciunea ta ți se pare mică.
Poate că este doar:
„Doamne, ajută-mă!”
Dar câte vieți nu s-au schimbat printr-un asemenea „Doamne, ajută-mă!”?
Și apoi se întâmplă minunea.
Hristos ia pâinile.
Le binecuvântează.
Le frânge.
Și le dă ucenicilor.
Iar ucenicii le dau mulțimii.
Observați, iubiți credincioși, că Hristos nu îi hrănește pe oameni în mod spectaculos, făcând să cadă pâinea din cer.
El lucrează prin ceea ce există deja.
Ia puținul.
Îl binecuvântează.
Și îl transformă.
Aici este un adevăr extraordinar despre viața creștinului.
Dumnezeu nu ne cere întotdeauna să avem mult.
Ne cere să-I dăm ceea ce avem.
O mamă poate avea puțină răbdare, dar dacă o pune în mâinile lui Dumnezeu, poate crește un copil cu dragoste.
Un tată poate avea puțin timp, dar dacă îl dăruiește familiei sale cu inimă curată, acel timp poate valora mai mult decât ani întregi de absență.
Un om poate avea puțini bani, dar poate face un bine care schimbă viața altuia.
Un preot poate spune un cuvânt simplu într-o predică, iar acel cuvânt poate rămâne în sufletul unui om ani întregi.
Nu știm niciodată cât poate înmulți Dumnezeu ceea ce noi considerăm prea puțin.
Dar Evanghelia nu se termină atunci când oamenii au mâncat.
Și aici ajungem la cuvintele care dau titlul acestei predici:
„Și au adunat douăsprezece coșuri de firimituri.”
Ce imagine extraordinară!
După ce toți s-au săturat, Hristos spune ucenicilor să adune ceea ce a rămas.
Firimiturile.
Nu le aruncați.
Nu le lăsați pe jos.
Nu le considerați fără valoare.
Adunați-le.
Și au adunat douăsprezece coșuri.
Mai mult decât fusese la început.
La început erau cinci pâini și doi pești.
La sfârșit erau douăsprezece coșuri de firimituri.
Când Dumnezeu binecuvântează, puținul poate deveni îmbelșugare.
Dar există aici și o lecție pe care noi, oamenii de astăzi, avem mare nevoie să o învățăm:
să nu risipim.
Trăim într-o lume a risipei.
Aruncăm mâncare.
Aruncăm haine.
Aruncăm lucruri.
Aruncăm timp.
Aruncăm cuvinte.
Aruncăm relații.
Aruncăm oameni.
Și, uneori, aruncăm chiar și darurile lui Dumnezeu.
Avem timp și îl risipim.
Avem sănătate și o risipim.
Avem familie și nu o prețuim.
Avem părinți și nu-i mai vizităm.
Avem copii și nu mai avem timp pentru ei.
Avem biserici și nu mai mergem.
Avem Sfânta Liturghie și preferăm alte lucruri.
Avem Sfânta Scriptură și o lăsăm închisă.
Avem posibilitatea rugăciunii și spunem că nu avem timp.
Avem pâine și o aruncăm.
Avem suflet și îl lăsăm flămând.
Cât de mult risipim!
Și totuși, în Evanghelia de astăzi, Hristos ne spune:
„Adunați.”
Adunați ceea ce a rămas.
Prețuiți ceea ce aveți.
Nu aruncați.
Nu risipiți.
Nu tratați ca fiind fără valoare ceea ce Dumnezeu v-a pus în mâini.
Mă gândesc uneori la aceste douăsprezece coșuri.
De ce douăsprezece?
Evanghelia nu ne spune întâmplător acest număr.
Douăsprezece seminții ale lui Israel.
Doisprezece Apostoli.
Doisprezece coșuri.
Parcă Dumnezeu ne arată că harul Său este mai mare decât nevoia noastră.
Că există suficient.
Că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al sărăciei sufletești.
Noi suntem cei care trăim adesea ca și cum Dumnezeu ar fi absent.
Ne este teamă.
Ne îngrijorăm.
Ne panicăm.
Ne spunem:
„Nu va fi suficient.”
„Nu voi reuși.”
„Nu se va rezolva.”
„Nu mai există speranță.”
Și, uneori, uităm că Dumnezeu poate face să ajungă ceea ce nouă ni se pare insuficient.
Dar aceasta nu înseamnă că putem deveni nepăsători.
Minunea nu este o invitație la lene.
Hristos a făcut minunea, dar ucenicii au trebuit să împartă pâinea.
Au trebuit să meargă.
Să ducă.
Să slujească.
Să se ostenească.
Dumnezeu lucrează, dar ne cheamă și pe noi să lucrăm împreună cu El.
Poate că aceasta este una dintre cele mai mari lecții ale Evangheliei.
Nu aștepta să facă Dumnezeu totul în locul tău.
Pune ceea ce ai la dispoziția Lui.
Apoi fă-ți partea.
Iubiți credincioși,
Există însă o foame mult mai mare decât foamea trupului.
Este foamea sufletului.
Și aici trebuie să ne întoarcem la noi.
Pentru că putem mânca pâine și totuși să murim de foame.
Putem avea frigiderul plin și sufletul gol.
Putem avea masa încărcată și inima pustie.
Putem avea bani în cont și neliniște în suflet.
Putem avea succes și să nu avem pace.
Putem avea tot ce își dorește lumea și să nu știm de ce trăim.
Omul contemporan nu este neapărat flămând de pâine.
Este flămând de sens.
Este flămând de iubire.
Este flămând de adevăr.
Este flămând de iertare.
Este flămând de Dumnezeu.
Și atunci aleargă.
Aleargă spre internet.
Spre televiziune.
Spre rețele sociale.
Spre distracție.
Spre bani.
Spre succes.
Spre plăceri.
Spre tot ceea ce îi poate ocupa mintea pentru câteva minute.
Dar după ce toate acestea se termină, foamea rămâne.
Pentru că sufletul omului are o pâine pe care numai Dumnezeu o poate oferi.
Hristos este pâinea vieții.
Și poate că aceasta este adevărata întrebare a zilei de astăzi:
Cu ce ne hrănim sufletul?
Pentru că fiecare om se hrănește cu ceva.
Cu ceea ce privește.
Cu ceea ce ascultă.
Cu ceea ce citește.
Cu ceea ce gândește.
Cu oamenii pe care îi lasă să intre în viața lui.
Cu lucrurile pe care le iubește.
Cu timpul pe care îl oferă.
Și dacă sufletul nostru este hrănit numai cu zgomotul lumii, nu trebuie să ne mirăm că în noi este neliniște.
Dacă ne hrănim cu ură, vom deveni mai răi.
Dacă ne hrănim cu invidie, nu vom mai vedea binecuvântările noastre.
Dacă ne hrănim cu minciună, vom pierde gustul adevărului.
Dacă ne hrănim numai cu lucrurile acestei lumi, vom rămâne flămânzi.
Dar dacă ne hrănim cu rugăciune, cu Evanghelie, cu Sfânta Liturghie, cu Sfânta Împărtășanie, cu iertare și cu iubire, sufletul începe să trăiască.
Și mai este ceva.
Hristos nu doar înmulțește pâinea.
El ne învață să o împărțim.
Nu este suficient să primim.
Trebuie să dăruim.
Nu este suficient să ne rugăm pentru noi.
Trebuie să ne rugăm și pentru ceilalți.
Nu este suficient să cerem milă.
Trebuie să avem milă.
Nu este suficient să vrem să fim iertați.
Trebuie să învățăm să iertăm.
Nu este suficient să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu.
Trebuie să devenim și noi binecuvântare pentru alții.
Poate că astăzi, undeva lângă noi, există un om care are nevoie de una dintre „pâinile” noastre.
Poate are nevoie de o vizită.
Poate de un telefon.
Poate de un cuvânt.
Poate de iertare.
Poate de o masă.
Poate de o mână întinsă.
Poate de cineva care să-i spună:
„Nu ești singur.”
Și poate că noi spunem:
„Ce pot eu să fac?”
Ai cinci pâini și doi pești.
Atât.
Dar adu-le la Hristos.
Iubiți credincioși,
La sfârșitul Evangheliei rămân cele douăsprezece coșuri.
Mă întreb dacă nu cumva fiecare dintre noi ar trebui să aibă un astfel de coș.
Un coș în care să adunăm firimiturile vieții noastre.
Să adunăm lucrurile mici pentru care nu am mulțumit.
O pâine pe care am primit-o.
Un om care ne-a iubit.
O mamă care s-a rugat pentru noi.
Un tată care s-a sacrificat.
Un prieten care nu ne-a părăsit.
O boală din care Dumnezeu ne-a scos.
O primejdie din care am scăpat.
O rugăciune ascultată.
O rugăciune care încă așteaptă.
O zi în care am avut putere.
O dimineață în care ne-am trezit.
O biserică în care am putut intra.
O Sfântă Liturghie la care am putut participa.
Un copil care ne-a zâmbit.
Un nepot care ne-a strâns mâna.
Un om pe care l-am putut ajuta.
Adunați-le!
Nu le aruncați!
Pentru că viața este făcută din astfel de firimituri.
Noi așteptăm mereu marile minuni și uităm minunile mici care se întâmplă în fiecare zi.
Așteptăm să se deschidă cerul și nu vedem lumina dimineții.
Așteptăm să ni se schimbe viața și nu vedem că Dumnezeu ne-a dat încă o zi.
Așteptăm fericirea și nu observăm că avem lângă noi oameni care ne iubesc.
Așteptăm ceva extraordinar și nu mai mulțumim pentru ceea ce avem.
Adunați firimiturile!
Adunați binele.
Adunați recunoștința.
Adunați amintirile frumoase.
Adunați rugăciunile.
Adunați oamenii.
Adunați iubirea.
Și veți descoperi că, la sfârșitul drumului, Dumnezeu a făcut mult mai mult decât ați crezut.
Poate că astăzi venim înaintea lui Dumnezeu cu cinci pâini și doi pești.
Puțină credință.
Puțină răbdare.
Puțină iubire.
Puțină putere.
Puțină speranță.
Și poate ne este rușine să-I oferim atât de puțin.
Dar Hristos nu ne cere să avem mult.
Ne cere să-I oferim ceea ce avem.
Să-I spunem:
„Doamne, aceasta este viața mea. Nu este mult. Nu este perfectă. Am greșit. Am căzut. M-am îndepărtat. Am risipit. Dar aceasta sunt eu. Acesta este puținul meu. Îl pun în mâinile Tale.”
Și atunci începe minunea.
Pentru că Dumnezeu nu disprețuiește puținul oferit cu sinceritate.
El îl binecuvântează.
Îl frânge.
Îl înmulțește.
Și îl dăruiește mai departe.
Iar într-o zi, când vom privi în urmă la viața noastră, poate vom înțelege că au existat mult mai multe binecuvântări decât am văzut noi.
Vom vedea că Dumnezeu ne-a purtat.
Că ne-a hrănit.
Că ne-a ridicat.
Că ne-a iertat.
Că ne-a așteptat.
Că ne-a dat oameni.
Că ne-a dat zile.
Că ne-a dat timp pentru pocăință.
Că ne-a dat Biserica.
Că ne-a dat Evanghelia.
Că ni L-a dat pe Fiul Său.
Și atunci vom înțelege că cele douăsprezece coșuri nu erau doar pline cu firimituri.
Erau pline cu dovada iubirii lui Dumnezeu.
Iubiți credincioși,
să nu plecăm astăzi de la această Sfântă Liturghie gândindu-ne doar la minunea înmulțirii pâinilor.
Să plecăm cu o întrebare:
Ce am eu și încă nu am pus în mâinile lui Dumnezeu?
Poate puținul nostru este exact ceea ce așteaptă Dumnezeu să-I oferim.
Și să mai plecăm cu o hotărâre:
Să nu mai risipim.
Să nu mai risipim timpul.
Să nu mai risipim iubirea.
Să nu mai risipim familia.
Să nu mai risipim credința.
Să nu mai risipim ocaziile de a face bine.
Să nu mai risipim pâinea.
Să nu mai risipim cuvintele bune.
Să nu mai risipim zilele pe care Dumnezeu ni le dă.
Și, mai ales, să nu mai risipim sufletul.
Pentru că într-o zi, când viața noastră se va apropia de sfârșit, nu vom mai putea întoarce timpul.
Atunci vom înțelege că fiecare zi a fost o pâine.
Fiecare om întâlnit a fost o ocazie de iubire.
Fiecare suferință a fost o posibilitate de a ne apropia de Dumnezeu.
Fiecare clipă a fost un dar.
Și poate atunci vom privi în urmă și vom vedea, asemenea ucenicilor, că Dumnezeu a făcut să ajungă.
A ajuns harul.
A ajuns iubirea.
A ajuns pâinea.
A ajuns mila.
A ajuns puterea.
A ajuns pentru toți.
Și au mai rămas și douăsprezece coșuri.
„Și au adunat douăsprezece coșuri de firimituri.”
Doamne, învață-ne să nu risipim darurile Tale.
Învață-ne să prețuim pâinea.
Învață-ne să prețuim oamenii.
Învață-ne să prețuim timpul.
Învață-ne să ne hrănim sufletul cu Tine.
Și, atunci când ni se pare că avem prea puțin, ajută-ne să nu deznădăjduim, ci să aducem puținul nostru înaintea Ta.
Ia, Doamne, cele cinci pâini ale credinței noastre slabe și cei doi pești ai iubirii noastre puține.
Binecuvântează-le.
Înmulțește-le.
Și fă din viața noastră o pâine frântă și împărțită pentru cei care sunt flămânzi de adevăr, de iubire și de Dumnezeu.
Iar la sfârșitul tuturor lucrurilor, când vom privi în urmă, fă-ne să descoperim că, deși noi am crezut că am avut atât de puțin, în mâinile Tale nimic din ceea ce este oferit cu iubire nu se pierde și nimic din ceea ce este binecuvântat de Tine nu se risipește.
Amin.
