„Eu sunt oaia cea pierdută”
Motto: „Ce om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și merge după cea pierdută, până ce o găsește?” (Evanghelia după Luca)
Iubiți credincioși,
Există o mare deosebire între omul care știe că este pierdut și omul care se crede în siguranță, deși s-a îndepărtat de Dumnezeu. Cel dintâi poate fi mântuit, pentru că strigă după ajutor. Cel de-al doilea nici nu simte nevoia de Hristos.
De aceea, rugăciunea: „Eu sunt oaia cea pierdută; deși port rănile păcatelor, caută-mă, Mântuitorule, și mă mântuiește” este începutul întoarcerii. Nu începe cu judecarea altora, ci cu recunoașterea propriei stări.
Astăzi trăim într-o lume în care omul este conectat la mii de glasuri, dar tot mai puțin la glasul lui Dumnezeu. Telefonul ne însoțește de dimineața până seara, știrile se schimbă din clipă în clipă, iar rețelele sociale ne ocupă atenția. Nu tehnologia este păcatul, ci faptul că ea poate ajunge să ne răpească liniștea, rugăciunea și puterea de a ne cerceta sufletul.
Mulți cunosc ce se întâmplă în lume, dar nu mai știu ce se întâmplă în propria inimă. Cunosc ultimele știri, dar nu mai găsesc câteva minute pentru Evanghelie. Aud glasul tuturor, însă nu mai aud glasul Păstorului.
Așa începe rătăcirea.
Oaia nu se pierde dintr-odată. Se îndepărtează puțin câte puțin de turmă. La fel și omul: astăzi lasă rugăciunea, mâine lipsește de la Sfânta Liturghie, apoi amână spovedania, iar încetul cu încetul inima se răcește. Nu este o cădere spectaculoasă, ci o îndepărtare tăcută.
Și totuși, Evanghelia ne dă o veste care schimbă totul: Hristos nu așteaptă nepăsător. El caută oaia pierdută. Acesta este chipul adevărat al lui Dumnezeu. Nu un Stăpân care se bucură să pedepsească, ci un Păstor care merge prin spini pentru a-Și salva oaia.
Câtă mângâiere este în acest adevăr! Poate că cineva spune: „Am păcătuit prea mult. Nu mai este cale de întoarcere.” Dar Hristos nu întreabă cât de departe ai ajuns, ci dacă Îi îngădui să te găsească.
Rănile păcatului sunt reale. Vedem familii dezbinate, copii crescuți fără credință, oameni apăsați de depresie, de singurătate, de dependențe și de lipsa sensului vieții. Progresul tehnic nu a vindecat foamea după Dumnezeu. Dimpotrivă, uneori a ascuns-o sub zgomot.
De aceea, pocăința nu este o întoarcere în trecut, ci o întoarcere la Hristos. Ea începe cu o mărturisire simplă și sinceră: „Doamne, eu sunt oaia cea pierdută.”
Sfinții Părinți spun că începutul mântuirii este cunoașterea propriei neputințe. Cât timp omul se socotește drept, nu-L caută pe Doctor. Dar când își vede rănile, aleargă la Cel care poate vindeca.
Cum răspundem chemării Păstorului?
Mai întâi prin rugăciune. Apoi prin Spovedanie sinceră, prin împărtășirea cu vrednicie, prin citirea Sfintei Scripturi și prin faptele iubirii. Hristos ne caută, dar nu ne silește. El bate la ușa inimii; noi trebuie să-I deschidem.
Iubiți credincioși,
Poate că unii dintre noi se simt astăzi asemenea acelei oi pierdute. Să nu deznădăjduim. Păstorul nu a încetat să ne caute. Crucea Lui este dovada că niciun om nu este prea departe pentru iubirea lui Dumnezeu.
Să-I răspundem și noi cu smerenie:
„Doamne, eu sunt oaia cea pierdută. Port rănile păcatelor mele, dar cred în mila Ta mai mult decât în căderea mea. Caută-mă, ridică-mă pe umerii iubirii Tale și adu-mă înapoi în staulul Bisericii. Nu mă lăsa să mă pierd în zgomotul acestei lumi, ci învață-mă să ascult glasul Tău, care duce la viață și la mântuire.”
Amin.
Nu păcatul este ultimul cuvânt, ci iubirea lui Hristos, Păstorul cel Bun. Doamne ajută!
„Fraților, poate că lumea ne numește puternici atunci când ne descurcăm singuri. Hristos însă ne numește fericiți atunci când ne lăsăm găsiți de El. Nu este rușine să fii oaia cea pierdută; rușine este să auzi glasul Păstorului și să nu vrei să te întorci. Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile. Hristos încă ne caută. Întrebarea este: vrem noi să fim găsiți?”
Cred că aceasta este întrebarea pe care omul secolului XXI trebuie să o audă. Nu doar „Unde este Dumnezeu?”, ci și „Unde sunt eu față de Dumnezeu?”.
Inchei cu un gând al Sfântul Isaac Sirul, care se potrivește frumos :
„Nu te teme că ai căzut, ci teme-te să rămâi căzut. Dumnezeu primește cu bucurie pe cel ce se ridică prin pocăință.”
Și o scurtă rugăciune pe care o puteți rosti :
„Doamne Iisuse Hristoase, Păstorule Cel Bun, nu ne lăsa să rătăcim departe de Tine. Când ne biruiește păcatul, ridică-ne; când ne cuprinde frica, întărește-ne; când ne răcește inima, aprinde în ea focul iubirii Tale. Fă-ne să auzim glasul Tău și să Te urmăm până la sfârșitul vieții, ca împreună cu toți sfinții să slăvim preasfânt numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”Mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze!
