Educatia este în primul rînd Luminã.
Sufletul omenesc, ca tot ceea ce este viu, înseteazã dupã luminã si cautã lumina.
Setea dupã cunoastere este pusã de la începutul vietii în sufletul omenesc, de aceea el doreste mereu sã vadã si sã stie ce este înaintea lui, în urma lui, lîngã el.
Fiecare întrebãm pe cel care credem cã stie mai mult ca noi despre ceea ce noi încã
nu stim, dar dorim sã aflãm. Desigur cã sîntem si putem fi de multe ori înselati,
întreband pe cine nu stie. Sau pe cine stie rãu.
De aceea este atît de însemnat lucru ca sã cunoastem pe acela care cunoaste mai
bine adevãrul. Pe acela care pe lîngã cunoastere are si cea mai mare dragoste si milã fatã de noi, fatã de oricine care nu cunoaste si care doreste sã afle.
Nimeni pe lume nu este mai necesar pentru oameni decît cel care cunoaste si spune
adevãrul cu dragoste de ei (Ioan 19, 35). Acesta a fost, este si va fi în primul rînd
Hristos. Apoi acei care vãd prin lumina Lui.
Si cum fericirea stã în primul rînd în luminã, adicã în curãtie, în inteligentã, în
constiintã, în Adevãr, – Hristos ne aratã si ne duce pe cea mai scurtã, mai directã si mai fericitã cale de a le avea pe acestea. Abia prin ele apoi noi ajungem la adevãrata
fericire a inimii, a credintei, a dragostei, a Duhului. Fiindcã trebuie mai întîi sã auzim
apoi vom crede (Rom. 10, 17).
Mai întîi vine învãtãtura apoi credinta. Mai întîi Cuvîntul apoi Duhul. Mai întîi îndrumarea apoi fapta.
Cã una este mai întîi asta nu înseamnã cã a doua vine mult în urmã. Ci amîndouã sînt
întîi. Numai forma sub care noi putem arãta acest lucru este neîndestulãtoare, dar nu avem alta. Dumnezeu însã le-a binecuvîntat pe amîndouã si ele sînt cele douã
jumãtãti ale aceluiasi întreg.
Care este deci mai însemnatã, auzirea sau credinta? – fiecare
este la fel de însemnatã, fiindcã Hristos este amîndouã. Si Cuvîntul si Duhul.
Ce este în Luminã, în primul rînd: cãldura sau strãlucirea? Nu stim: – amîndouã!
Cãci din chiar clipa tîsnirii luminii ea este amîndouã: si strãlucirea si cãldura.
Hristos este la fel: si înþelepciunea si puterea. El nu ne aratã numai niste cãrãri
frumoase ci are si puterea sã ne ducã pe ele.
El nu zice: iatã calea, mergeti pe ea! Ci zice: iatã, veniti
dupã Mine, Eu sînt cu voi ca sã vã port, sã vã ajut, sã vã înalt
(Isaia 41, 10; Matei 28, 20).
Ati vãzut pe la rãspîntiile drumurilor sau prin munti, stîlpi care aratã drumuri spre
diferite locuri si înãltimi? Acesti stîlpi aratã numai, dar nu duc spre ele. Aratã numai
drumuri pe care ei nu merg niciodatã si pe care n-au puterea sã poarte pe nimeni.
Îndeamnã spre înãlþimi pe care ei n-au urcat niciodatã si pe care nu pot ajuta pe nimeni sã urce.
Asa sînt multi educatori: vorbesc despre virtuti pe care ei nu le au. Si învatã despre
stãri pe care ei nu le-au trãit, si nu
le stiu deloc.
Dar Hristos nu este asa. El, Singurul, ne aratã, apoi ne ia si ne înaltã cu Sine, spre
ceea ce ne porunceste sã devenim. El Însusi Se face pentru noi un car ceresc si
strãlucit, ca pentru Ilie la înãltarea lui spre cer. Noi trebuie numai sã ne suim si sã
rãmînem în El. Toatã lucrarea
slãvitã a mergerii si înãltãrii noastre apoi, o face în întregime Hristos.
