Există întrebări care nu ne lasă să dormim. Există întrebări care nu vin din minte, ci coboară adânc în inimă ca o sabie cu două tăișuri, tăind prin toate scuzele noastre, prin toate măștile noastre, prin toată liniștea pe care am construit-o cu atâta trudă.
Iar una dintre aceste întrebări, poate cea mai înfricoșătoare și mai sinceră pe care un om și-o poate pune în fața lui Dumnezeu, este aceasta: „Eu, dacă voi fi pus într-o zi să aleg între confort și Hristos, ce voi alege?”
Privim adesea în urmă, iubiților. Citim viețile mucenicilor din primele veacuri și ne cutremurăm. Ne imaginăm scenele dramatice din coloseum, tiranii care le cereau creștinilor să aducă tămâie idolilor, fiarele sălbatice, călăii cu săbiile ridicate. Și privind la acei oameni îmbrăcați în lumină, spunem în șoaptă, cu o admirație amestecată cu teamă: „Ce credință! Ce oameni mari! Dar eu? Ce aș fi făcut eu dacă eram acolo?”
Ne place să credem că am fi fost viteji. Ne place să visăm că într-un moment de mare cumpănă am fi strigat din răsputeri numele lui Hristos și am fi primit cununa. Dar, fraților și surorilor, să nu ne amăgim. Diavolul este mult prea viclean ca să ne mai ceară astăzi, celor mai mulți dintre noi, să ne lepădăm de Hristos la vedere, sub amenințarea sabiei sau a închisorii. El a înțeles ceva cumplit: că sângele mucenicilor a fost întotdeauna sămânța din care au răsărit alți creștini.
Așa că a schimbat strategia. Nu ne mai cere să-L înjurăm pe Hristos. Nu ne mai cere să dărâmăm bisericile. Ci a adus asupra noastr o persecuție mult mai perfidă, mult mai adâncă și mult mai periculoasă: persecuția confortului.
Cursa cea dulce a lumii acesteia
Ce este confortul, iubiții mei? La prima vedere, pare ceva inofensiv. O casă călduroasă, o pernă moale, o viață lipsită de griji materiale, un fotoliu comod în care să te odihnești după o zi lungă. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al suferinței absurde; El nu urăște bucuria sau odihna omului.
Dar confortul despre care vorbim astăzi a devenit o religie. A devenit un idol căruia îi jertfim, zi de zi, bucată cu bucată, sufletul nostru.
Priviți în jur și priviți în propriile noastre inimi. Cum arată viața noastră? Ne trezim de dimineață și primul lucru pe care îl facem este să punem mâna pe telefon, să ne cufundăm în ecranul care ne oferă plăcere rapidă, informație facilă, divertisment la discreție. Când să ne rugăm? „Sunt prea obosit… lăsați că mă rog diseară.” Diseară venim epuizați de la muncă, ne așezăm în fața televizorului sau a calculatorului, iar la sfârșitul zilei, când ar trebui să stăm de vorbă cu Ziditorul universului, abia dacă mai putem îngăima un „Tatăl nostru” înainte de a cădea în somn.
Ce am ales în acele minute? Am ales confortul. Am ales calea ușoară.
Când mergem pe stradă sau la serviciu și auzim pe cineva hulind, bârfind sau batjocorind adevărul, ce facem? Tăcem. Ne plecăm capul. Ne spunem în sine: „Nu este treaba mea, de ce să-mi fac dușmani? De ce să stric relația cu colegii? De ce să creez disconfort?”
Când vedem un om sărac, un bătrân singur, un vecin bolnav care are nevoie de ajutorul nostru, ce ne șoptește duhul acestei lumi? „Ești obosit. Ai și tu problemele tale. Ai muncit toată săptămâna, merită să te odihnești. Lăsați că îl ajută altcineva. Lăsați că ajută Biserica, că ajută statul.”
Fraților, în toate aceste momente mărunte, noi deja facem alegerea! Nu trebuie să așteptăm un viitor ipotetic în care un tiran ne va pune pistolul la tâmplă și ne va întreba: „Hristos sau viața?” În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare minut, viața ne pune înainte exact această alegere: Hristos sau confortul meu?
Strigătul Mântuitorului din Sfânta Scriptură
Hristos ne-a avertizat cu o claritate care ar trebui să ne cutremure. El nu ne-a promis o cale netedă. Nu ne-a promis că a fi creștin înseamnă o plimbare liniștită prin grădina acestei vieți.
Ascultați ce ne spune El în Evanghelie: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie.” (Luca 9, 23)
Auziți cuvântul? Să se lepede de sine. Să renunțe la eul lui comod, la poftele lui, la odihna lui egoistă. Și nu o dată pe an, nu doar în Postul Mare, ci în fiecare zi.
Iar în alt loc, Mântuitorul spune un cuvânt care ar trebui să ardă în inimile noastre ca un tăciune aprins: „O, de ai fi rece sau fierbinte! Dar fiindcă ești căldicel — nici fierbinte, nici rece — am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3, 15-16)
Aceasta este starea omului rob al confortului: starea de „căldicel”. Omul căldicel este cel care vine la biserică duminica, aprinde o lumânare, dă un pomelnic, dar când iese pe ușa lăcașului de închinare, trăiește exact ca lumea. Nu fură, nu ucide, nu face păcate strigătoare la cer, dar nici nu iubește până la jertfă. Nu urăște pe nimeni, dar nici nu iartă din toată inima. Nu-L reneagă pe Hristos, dar nici nu trăiește pentru El.
Omul căldicel dorește un Hristos comod. Un Hristos care să nu-i ceară prea mult. Un Hristos care să fie ca un fel de asigurare de viață: să fie acolo la greu, să-i dea sănătate, să-i ajute copiii la examene, să-i umple masa, dar să nu îndrăznească să-i schimbe viața! Să nu-i ceară să-și iubească vrăjmașii, să nu-i ceară să renunțe la mândrie, să nu-i ceară să se trezească la rugăciune în noapte.
Dar un astfel de Hristos comod nu există! Hristos cel Adevărat este Foc mistuitor. El a venit să arunce foc pe pământ și ce altceva dorește decât să se aprindă?
Pilda tânărului bogat și drama alegerii
Vă aduceți aminte de tânărul bogat din Evanghelie? Cât de mult seamănă el cu noi!
A venit la Hristos alergând. Era un tânăr educat, morala lui era ireproșabilă. Păzise poruncile din tinerețile lui: nu furase, nu preacurvise, nu mințise, își cinstea părinții. Era, am spune noi astăzi, un creștin model.
Și îl întreabă pe Mântuitorul: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”
Hristos se uită la el cu dragoste. Vede bunele lui intenții, vede curățenia lui. Dar vede și lanțul invizibil care îi leagă sufletul de pământ. Și îi spune: „Un singur lucru îți mai lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și vino de-I urmează Mie.” (Luca 18, 22)
Ce s-a întâmplat atunci, iubiților? S-a produs Marea Ruptură.
Tânărul nu L-a înjurat pe Hristos. Nu I-a spus că este un învățător fals. Nu s-a apucat să facă rele. Ci Evanghelia ne spune un detaliu sfâșietor: „Auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat.” Și a plecat. A plecat încet, cu capul plecat, înapoi la averile lui, la casele lui, la confortul lui.
S-a dus înapoi la o viață sigură, călduță, dar fără Hristos. A ales confortul în locul Domnului Slavei. A ales ceva ce avea să putrezească în câțiva ani, în locul Vieții Veșnice.
Oare de câte ori nu suntem noi acel tânăr bogat? Bogat în timpul nostru, bogat în tabieturile noastre, bogat în mândria noastră, bogat în dorința noastră de a fi lăsați în pace?
Lacrimile Sfântului Apostol Petru
Să nu credem că suntem mai tari decât au fost Apostolii. Priviți la Sfântul Apostol Petru – omul care A jurat că va merge cu Hristos și la închisoare și la moarte! Petru, cel care a scos sabia în Grădina Ghetsimani!
Și totuși, ce s-a întâmplat în curtea arhiereului? Nici măcar nu l-a amenințat un soldat înarmat. O simplă slujnică, o femeie de serviciu care păzea ușa, s-a uitat la el și i-a zis: „Nu cumva ești și tu dintre ucenicii Omului acestuia?”
Și Petru, prins nepregătit, tremurând pentru siguranța lui, pentru pielea lui, pentru confortul și viața lui din acea noapte friguroasă, a zis: „Nu-L cunosc!”
Apoi s-a dus lângă foc, să se încălzească. Asta căuta Petru în acel moment: căldura focului, siguranța umbrei, confortul de a nu fi remarcat. De trei ori s-a lepădat, până când a cântat cocoșul.
Dar știți care este diferența dintre Petru și noi? Când a cântat cocoșul și Hristos S-a întors și L-a privit pe Petru, Petru a ieșit afară și a plâns cu amar. Acel plâns i-a spălat lepădarea. Acel plâns l-a smuls din confortul unei vieți de compromis și l-a transformat în Apostolul care, ani mai târziu, avea să fie răstignit cu capul în jos la Roma pentru Hristos.
Noi însă… de câte ori ne lepădăm prin micile noastre compromisuri, nici măcar nu mai plângem. Am pierdut sensibilitatea inimii. Ne scuzăm: „Așa e viața. Toți fac așa. Trebuie să mă descurc. Doamne, Tu știi că sunt slab.” Transformăm mila lui Dumnezeu într-un permis de a rămâne în păcat și în comoditate.
Războiul invizibil din interiorul nostru
Frații mei, să privim adevărul în față. Dacă mâine ar veni o persecuție violentă și ni s-ar cere să alegem, mulți dintre noi ar fi prăbușiți nu de frică, ci de incapacitatea de a renunța la stilul nostru de viață.
Cel care nu poate renunța astăzi la o masă de dulce în zi de post, cum va renunța mâine la viața lui? Cel care nu poate renunța la o oră de somn pentru a veni la Sfânta Liturghie, cum va sta în picioare în fața unui torționar? Cel care nu poate da zece lei unui sărac sau nu poate ierta o vorbă aruncată în Basedă de un vecin, cum va ierta pe cel ce-i ia casa sau libertatea?
Nu ne putem amăgi! Biruința de mâine se pregătește în lupta de astăzi.
Lumea în care trăim este construită ca o gigantică mașinărie de adormit suflete. Totul este gândit să ne ușureze viața fizică și să ne ucidă viața duhovnicească. Avem aplicații pentru orice, avem mâncare la o apăsare de buton, avem divertisment la orice secundă. Nu mai știm ce este tăcerea. Nu mai știm ce este singurătatea cu Dumnezeu. Ne e frică de tăcere, pentru că în tăcere începem să ne auzim sufletul cum strigă de foame!
Sufletul nostru este înfometat de Dumnezeu, dar noi îi dăm în schimb coji de nucă: iluzii, cumpărături, călătorii, ecran după ecran, confort după confort.
Și astfel, ușor-ușor, Hristos devine o amintire dintr-o icoană de pe perete. Un Dumnezeu îndepărtat, căruia Îi dăm binețe duminica, dar care nu mai are niciun cuvânt de spus în deciziile noastre financiare, în creșterea copiilor noștri, în modul în care ne petrecem timpul liber, în modul în care iertăm sau iubim.
Cum putem birui? Exercițiul micilor renunțări
Ce ne rămâne de făcut, iubiți credincioși? Să ne deznădăjduim? Să spunem: „Suntem pierduți, suntem prea slabi, lumea ne-a înghițit”?
Nicidecum! Hristos nu ne cere imposibilul. El cunoaște plăpânda noastră fire. El știe că suntem țărână. Dar El ne cere un lucru: să începem de undeva.
Dacă vrem ca în ziua cea mare a încercării să-L alegem pe Hristos și nu confortul, trebuie să începem de astăzi un antrenament al sufletului. Sfinții Părinți numesc aceasta „voluntară mucenicie” sau micile renunțări de fiecare zi.
- Renunță la puțin confort fizic pentru Dumnezeu. Când te trezești dimineața, nu mai pune mâna pe telefon. Pune-te în genunchi cinci minute. Chiar dacă podeaua e tare, chiar dacă ești obosit. Oferă-I lui Dumnezeu primele gânduri ale zilei.
- Căută tăcerea. Închide televizorul. Închide radio-ul din mașină când mergi la muncă. Lasă tăcerea să te învăluie și zi în minte: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Această scurtă rugăciune, spusă în tăcerea inimii, sparge zidul de confort mental pe care lumea îl ridică în jurul tău.
- Ieși din confortul egoismului tău. Vezi pe cineva care te enervează? În loc să-i răspunzi cu aceeași monedă, taci. Asumă-ți acel mic disconfort al mândriei rănite. E o mică mucenicie. Vezi un om necăjit? Nu trece pe lângă el. Oprește-te, dă-i din timpul tău, din banii tăi, ascultă-l. Ruperea din timpul tău comod pentru a asculta durerea altuia este o alegere clară: L-ai ales pe Hristos în locul propriei tale odihne.
- Postește cu adevărat. Postul nu este o dietă. Postul este refuzul de a fi rob stomacului și poftelor. Când spui „NU” unei mâncări bune pentru dragostea lui Hristos, îți înveți voința să spună „NU” păcatului când va veni ispitirea.
Răsplata celei mai grele alegeri
Iubiții mei, alegerea dintre confort și Hristos pare, pentru omul trupeasc, o alegere pierzătoare. Lumea ne va spune: „Ești nebun? De ce să te chinuiești? De ce să postești? De ce să ierți? De ce să nu te bucuri de viață? Ai o singură viață!”
Dar noi, creștinii, știm un secret. Un secret pe care lumea nu-l va înțelege niciodată: Confortul fără Hristos este un iad îmbrăcat în catifea.
Câți oameni nu au astăzi tot ce își doresc? Case mari, mașini scumpe, vacanțe exotice, conturi pline, dar sufletul lor e dărâmat de depresie, de anxietate, de o pustietate cumplită? Pentru că lucrurile create nu pot umple o inimă creată pentru Creator! Confortul îți poate adormi trupul, dar îți înfometează sufletul până la moarte.
În schimb, a-L alege pe Hristos, chiar și prin suferință, chiar și prin disconfort, aduce în inimă o pace pe care lumea nu o poate da și nu o poate lua.
Gândiți-vă la mucenicii din închisori. Citesc adesea jurnalele celor care au suferit în temnițele comuniste. Oameni izolați în celule reci, bătuți, flămânzi, lipsiți de orice confort elementar. Și ce mărturiseau mulți dintre ei? Spuneau că în acele celule umede, pe piatra goală, L-au simțit pe Hristos atât de aproape, încât trăiau o bucurie nepământească! O bucurie pe care nu o simțiseră niciodată când erau liberi și aveau de toate.
De ce? Pentru că acolo unde se termină confortul omenesc, acolo începe mângâierea Duhului Sfânt. Când renunți la sprijinul lumii acesteia, te prinzi cu ambele mâini de haina lui Hristos. Iar El nu lasă niciodată un suflet să se prăbușească!
Încheiere – Întrebarea care rămâne
Peste puțina vreme, această Sfântă Liturghie se va încheia. Vom ieși din biserică. Ne vom întoarce la casele noastre, la familiile noastre, la grijile noastre.
Lumea ne va aștepta la ușă cu toate ademenirile ei, cu toate micile ei oferte de confort, de odihnă, de compromis.
Vă rog, iubiților, când veți trece pragul casei voastre astăzi, când veți fi tentați să aprindeți televizorul în loc să deschideți Biblia, când veți fi tentați să vă certați cu cineva din familie din cauza oboselii, când veți fi tentați să treceți neplăsați pe lângă suferința cuiva, aduceți-vă aminte de această întrebare.
Puneți-vă mâna pe inimă și întrebați-vă: „Eu, astăzi, acum, în această secundă… ce aleg? Aleg confortul meu, sau Îl aleg pe Hristos?”
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne dea duhul de trezvie. Să ne scoată din amorțeala acestei vieți. Să ne ardă îninile cu dragostea Sa, astfel încât, când va veni ziua – fie ziua micii încercări de zi cu zi, fie ziua marii încercări din urmă, fie clipa în care vom sta în fața Scaunului de Judecată – să putem privi în ochii Mântuitorului și să-I spunem cu lacrimi de bucurie:
„Doamne, am fost slab. Am căzut de mii de ori. M-am lăsat furat de confortul acestei lumi de atâtea ori… dar Tu știi toate, Tu știi că, în adâncul sufletului meu, te-am iubit pe Tine mai mult decât orice pe acest pământ!”
Iar El să ne răspundă: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău.”
Amin.
