Omul de astăzi trăiește într-o lume în care aproape totul se măsoară în bani, în succes, în putere și în imagine. Suntem preocupați de ceea ce se vede: de casa în care locuim, de mașina pe care o conducem, de hainele pe care le purtăm, de locul pe care îl ocupăm în societate. Ne îngrijim de sănătatea trupului, căutăm cele mai bune tratamente atunci când suntem bolnavi și facem tot ce ne stă în putere pentru a ne prelungi viața. Toate acestea sunt firești și necesare, dar există o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare dintre noi: câtă grijă avem de sufletul nostru?
Domnul Iisus Hristos ne pune înainte o întrebare care nu și-a pierdut niciodată actualitatea: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” Aceste cuvinte ar trebui să ne urmărească întreaga viață. Ele ne arată că există o valoare mai mare decât toate bogățiile lumii. Această valoare este sufletul omenesc.
Sfântul Macarie cel Mare spune despre suflet că este „o ființă înțeleaptă, măreață, minunată și plină de frumusețe, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Câtă adâncime au aceste cuvinte! Dumnezeu nu a creat omul ca pe o simplă ființă biologică. El nu ne-a dat doar ochi ca să vedem, urechi ca să auzim sau mâini ca să lucrăm. El a așezat în fiecare dintre noi un suflet nemuritor, capabil să-L cunoască, să-L iubească și să trăiască în comuniune cu El.
Dacă am înțelege cu adevărat ce înseamnă sufletul, viața noastră s-ar schimba cu totul. Ne-am schimba prioritățile. Ne-am schimba felul în care privim oamenii și felul în care ne privim pe noi înșine. Am înceta să ne mai judecăm unii pe alții după înfățișare, după avere sau după poziția socială și am începe să vedem în fiecare om un suflet creat de Dumnezeu și răscumpărat cu prețul Sângelui lui Hristos.
De multe ori spunem despre cineva că este frumos. Dar adevărata frumusețe nu este frumusețea feței. Ea trece odată cu anii. Adevărata frumusețe este frumusețea sufletului. Sunt oameni care poate nu impresionează prin înfățișare, dar atunci când îi întâlnești simți pace, bunătate și lumină. Simți că Dumnezeu locuiește în ei. După cum sunt și oameni foarte frumoși la chip, dar în preajma cărora sufletul tău nu găsește liniște, pentru că înăuntrul lor domnesc mândria, răutatea și egoismul.
Sufletul este partea cea mai adâncă a ființei noastre. El este cel care iubește, care suferă, care plânge și care se bucură. Trupul obosește și îmbătrânește, dar sufletul nu îmbătrânește niciodată. Trupul se întoarce în pământ, însă sufletul merge înaintea lui Dumnezeu. De aceea, tot ceea ce facem în această viață lasă urme asupra sufletului nostru.
Fiecare faptă bună îl luminează. Fiecare rugăciune îl întărește. Fiecare lacrimă de pocăință îl spală. Fiecare Sfântă Împărtășanie îl umple de har. În același timp, fiecare păcat îl rănește. Minciuna, ura, invidia, desfrânarea, mândria, iubirea de argint și nepăsarea față de Dumnezeu lasă răni adânci în suflet.
Mulți oameni cred că păcatul este doar încălcarea unei reguli religioase. În realitate, păcatul este o boală a sufletului. Așa cum un om bolnav la trup nu mai poate lucra cu putere și bucurie, tot așa sufletul bolnav nu mai poate simți pacea lui Dumnezeu. Devine neliniștit, irascibil, nemulțumit și gol pe dinăuntru.
Priviți lumea în care trăim. Avem mai mult confort decât generațiile dinaintea noastră. Avem tehnologie, medicină, mijloace rapide de comunicare și nenumărate posibilități. Și totuși, oamenii sunt mai neliniștiți ca oricând. De ce? Pentru că s-a încercat hrănirea trupului și s-a uitat hrănirea sufletului.
Sufletul nu se hrănește cu bani. Nu se hrănește cu distracții și nici cu aplauzele oamenilor. El se hrănește cu Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate umple golul pe care îl simțim uneori fără să știm de unde vine.
De aceea vedem oameni care au aproape tot ceea ce și-au dorit și totuși nu sunt fericiți. Au case mari, conturi pline, vacanțe luxoase și succes profesional, dar atunci când rămân singuri cu ei înșiși, descoperă că sufletul lor este gol. În schimb, întâlnim și oameni simpli, care poate trăiesc modest, dar au o pace pe care nimeni nu le-o poate lua. Diferența nu o face averea, ci starea sufletului.
Sufletul a fost creat pentru Dumnezeu. Așa cum floarea se întoarce după soare, tot astfel sufletul se întoarce după Creatorul său. Chiar și atunci când omul se îndepărtează de Dumnezeu, în adâncul inimii sale rămâne dorul după El. De aceea, nimic din lumea aceasta nu poate înlocui rugăciunea și comuniunea cu Dumnezeu.
Există însă un mare pericol. Omul poate ajunge să trăiască numai pentru trup și să uite că are un suflet. Se îngrijește de ceea ce este trecător și neglijează ceea ce este veșnic. Cât timp petrecem în fața oglinzii și cât timp petrecem în fața icoanei? Cât timp acordăm știrilor și rețelelor sociale și cât timp acordăm Evangheliei? Câtă grijă avem să nu ne îmbolnăvim trupul și cât de puțină grijă avem să nu ne îmbolnăvim sufletul?
Aceasta este una dintre cele mai mari tragedii ale omului contemporan. Nu faptul că suferă, ci faptul că nu mai știe cine este. A uitat că este chip al lui Dumnezeu.
Chipul lui Dumnezeu din noi nu înseamnă doar faptul că existăm. Înseamnă că suntem chemați să devenim asemenea Lui. Dumnezeu este iubire, iar sufletul nostru este chemat să iubească. Dumnezeu este lumină, iar sufletul nostru este chemat să lumineze. Dumnezeu este milostiv, iar sufletul nostru este chemat să fie milostiv. Aceasta este adevărata noastră chemare.
Dar această asemănare cu Dumnezeu nu se dobândește fără luptă. Ea cere rugăciune, smerenie, răbdare și pocăință. Cere să ne privim sincer în oglinda conștiinței și să avem curajul să spunem: „Doamne, aici am greșit. Iartă-mă și schimbă-mă.”
Cea mai mare biruință a omului nu este să-i învingă pe alții, ci să se biruiască pe sine. Să-și învingă mânia, să-și învingă mândria, să-și învingă egoismul. Omul care reușește aceasta devine cu adevărat liber.
Sfinții nu s-au născut sfinți. Au avut aceleași slăbiciuni ca și noi. Au plâns, au căzut și s-au ridicat. Diferența este că nu au încetat niciodată să lupte pentru sufletul lor. Ei au înțeles că viața aceasta este timpul pregătirii pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Sfântul Serafim de Sarov spunea că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Acesta este adevăratul rost al existenței noastre. Nu doar să trăim mulți ani, ci să trăim în Dumnezeu. Nu doar să fim apreciați de oameni, ci să fim primiți de Hristos în Împărăția Sa.
Cum dobândim această bogăție? Prin rugăciune sinceră, prin citirea Sfintei Scripturi, prin spovedanie curată, prin Sfânta Împărtășanie, prin milostenie și prin iubirea aproapelui. Toate acestea nu sunt obligații apăsătoare, ci izvoare de viață pentru suflet.
Să nu uităm că sufletul nostru valorează atât de mult, încât Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit pentru el. Crucea lui Hristos este dovada cea mai mare a valorii omului. Dacă Dumnezeu a fost gata să Se jertfească pentru sufletul nostru, cum am putea noi să-l neglijăm?
Va veni ziua în care fiecare dintre noi va părăsi această lume. Atunci nu vom lua nimic din ceea ce am adunat aici. Vor rămâne în urmă casele, conturile, pământurile și toate cele materiale. Vom merge înaintea lui Dumnezeu doar cu sufletul nostru. Atunci se va vedea dacă l-am păstrat curat sau dacă l-am lăsat să se întunece prin păcat.
De aceea, fiecare zi este un dar. Fiecare dimineață este o nouă șansă de a ne apropia de Dumnezeu. Fiecare seară este un prilej de cercetare a conștiinței. Să nu lăsăm păcatul să prindă rădăcină în sufletul nostru. Să nu amânăm pocăința. Să nu spunem niciodată: „Mai am timp.” Nimeni nu știe cât timp mai are.
Astăzi este ziua mântuirii. Astăzi este vremea întoarcerii. Astăzi Dumnezeu bate la ușa inimii noastre și ne spune: „Fiule, dă-Mi inima ta.”
Dacă Îi vom deschide, sufletul nostru va începe să se lumineze. Va găsi pacea pe care lumea nu o poate oferi și nici nu o poate lua. Va descoperi că adevărata fericire nu stă în ceea ce avem, ci în ceea ce suntem înaintea lui Dumnezeu.
Să avem grijă de sufletul nostru mai mult decât de orice altceva. Să-l păzim curat prin pocăință, să-l hrănim cu rugăciune și cu Sfintele Taine și să-l împodobim cu iubirea lui Hristos. Iar atunci când va veni clipa întâlnirii cu Domnul, să putem auzi glasul Lui cel dulce: „Bine, slugă bună și credincioasă… intră în bucuria Domnului tău.”
Amin.
Rugăciune
Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai zidit sufletul nostru după chipul și asemănarea Ta, îți mulțumim pentru darul neprețuit al vieții și pentru dragostea cu care ne înconjori în fiecare zi. Nu ne lăsa să uităm că sufletul este cea mai mare comoară pe care am primit-o de la Tine.
Curățește-ne de tot păcatul, luminează-ne mintea, înmoaie-ne inima și întărește-ne voința de a merge pe calea poruncilor Tale. Ajută-ne să iubim rugăciunea, să prețuim Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie și să căutăm mai întâi Împărăția Ta.
Dă-ne puterea să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne vedem greșelile cu smerenie și să ne ridicăm ori de câte ori cădem. Umple-ne sufletul de pace, de credință și de iubire, pentru ca în toate zilele vieții noastre să fim luminați de harul Sfântului Duh.
Iar la sfârșitul călătoriei noastre pământești, primește sufletele noastre în Împărăția Ta cea veșnică, unde împreună cu toți sfinții să Te slăvim pe Tine, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
