Poate că iadul este mai aproape de noi decât ne place să credem. Ne-am obișnuit să-l imaginăm ca pe un loc îndepărtat, în afara acestei lumi, ca pe o realitate care începe după moarte și despre care vorbim cu teamă atunci când citim cuvintele Evangheliei despre focul cel veșnic. Și, desigur, iadul este o realitate despre care Hristos Însuși ne vorbește. Dar există ceva și mai tulburător: omul poate începe să guste din iad încă din această viață, atunci când se închide în fața iubirii, când refuză iertarea, când transformă o rană într-o identitate și când își face din resentiment o locuință în care ajunge să trăiască ani întregi.
Pentru că iadul, în esența lui, este despărțirea de Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire. Acolo unde iubirea este alungată, acolo începe întunericul. Acolo unde omul nu mai poate ierta, unde nu mai poate avea milă, unde nu mai poate vedea în celălalt decât vinovatul, dușmanul, omul care i-a făcut rău și care trebuie pedepsit, sufletul începe să se închidă. Iar un suflet închis poate deveni, încetul cu încetul, un loc în care nu mai există lumină.
Poate că de aceea iertarea este una dintre cele mai grele porunci ale lui Hristos. Ne este ușor să iubim atunci când suntem iubiți. Ne este ușor să fim buni cu cei care sunt buni cu noi. Ne este ușor să întindem mâna celui care ne întinde mâna. Dar ce facem cu omul care ne-a rănit? Ce facem cu cel care ne-a umilit, cu cel care ne-a trădat, cu cel care ne-a mințit, cu cel care ne-a abandonat, cu cel care ne-a luat ceva ce nu mai putem recupera? Aici începe adevărata luptă a creștinului.
Pentru că una este să vorbești despre iertare și alta este să fii pus în situația de a ierta.
Putem vorbi ore întregi despre iubire, despre pace, despre bunătate și despre Dumnezeu, dar toate acestea devin adevărate abia atunci când cineva ne rănește. Atunci se vede ce este în noi. Atunci se vede dacă Evanghelia a coborât din minte în inimă sau a rămas doar o colecție de cuvinte frumoase pe care le rostim duminica.
Hristos știa foarte bine cât de greu este să ierți. De aceea, atunci când Petru Îl întreabă de câte ori trebuie să-i ierte fratelui său care greșește împotriva lui, Petru crede probabil că merge foarte departe spunând „până de șapte ori?”. Șapte era deja o măsură generoasă. Dar Hristos răspunde cu acea măsură care pare imposibilă: „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte.”
Cu alte cuvinte, iertarea nu poate fi pusă într-un registru contabil.
Nu poți spune: „Te-am iertat de trei ori, de data aceasta nu te mai iert.”
Pentru că Dumnezeu nu ne iubește contabil.
Și aici se află una dintre cele mai mari contradicții ale vieții noastre. Noi vrem ca Dumnezeu să ne ierte fără să numere. Vrem să aibă răbdare cu noi. Vrem să ne mai dea o șansă după ce am căzut din nou în aceeași greșeală. Vrem să ne primească după ce am plecat. Vrem să ne ridice după ce ne-am făcut singuri rău. Dar, atunci când vine vorba despre aproapele nostru, devenim foarte repede contabili ai greșelilor.
„A făcut asta.”
„A spus asta.”
„A mai făcut-o și data trecută.”
„Nu este prima dată.”
„De câte ori să-l mai iert?”
Și, fără să ne dăm seama, uităm că și noi venim înaintea lui Dumnezeu cu o listă mult mai lungă decât cea pe care o ținem în mână împotriva celuilalt.
Pilda datornicului nemilostiv este atât de actuală tocmai din acest motiv. Un om avea o datorie uriașă pe care nu o putea plăti. Cade înaintea stăpânului său și cere răgaz. Iar stăpânul, mișcat de milă, nu îi spune: „Îți mai dau câteva zile.” Nu îi spune: „Îți reduc dobânda.” Nu îi spune: „Plătește măcar o parte.” Îi șterge datoria.
Toată.
Omul pleacă liber.
Și apoi întâlnește un alt om care îi datorează o sumă incomparabil mai mică. Și ce face? Uită tot ce i s-a iertat. Uită mila primită. Uită că, cu puțin timp înainte, el însuși fusese în imposibilitatea de a plăti. Îl apucă pe celălalt de gât și îi cere ceea ce i se datorează.
Aceasta este imaginea omului care primește mila lui Dumnezeu și refuză să o transforme în milă pentru ceilalți.
Și oare nu suntem și noi, uneori, acel om?
Cât ne-a iertat Dumnezeu și cât de puțin suntem dispuși să iertăm noi? De câte ori am promis că ne schimbăm și am căzut din nou? De câte ori am spus „Doamne, iartă-mă” și apoi am făcut exact ceea ce spusesem că nu mai facem? De câte ori am fost slabi, egoiști, mândri, răi, nepăsători, judecători? De câte ori am răspuns cu răutate unui om care nu ne făcuse nimic? De câte ori am rănit prin cuvinte? De câte ori am tăcut atunci când trebuia să spunem ceva bun și am vorbit atunci când ar fi trebuit să tăcem?
Și totuși, Dumnezeu ne-a mai dat o dimineață.
Ne-a mai dat timp.
Ne-a mai dat posibilitatea de a ne ridica.
Ne-a mai dat oameni.
Ne-a mai dat sănătate.
Ne-a mai dat o zi în care să ne întoarcem.
Poate că aceasta este cea mai mare datorie pe care o avem înaintea Lui: nu o sumă de bani, nu o faptă extraordinară, ci viața pe care am primit-o și pe care suntem chemați să o întoarcem în iubire.
Și atunci devine dureros să vedem cât de repede uităm.
Ne amintim perfect ce ne-a făcut altul, dar uităm ce ne-a iertat Dumnezeu.
Ne amintim o insultă de acum zece ani, dar uităm sutele de zile în care Dumnezeu ne-a suportat.
Ne amintim trădarea unui om, dar uităm de câte ori noi L-am trădat pe Dumnezeu prin nepăsare.
Ne amintim că cineva nu ne-a întins mâna când aveam nevoie, dar uităm de câte ori Dumnezeu ne-a întins-o atunci când noi nici măcar nu o vedeam.
Poate că acesta este motivul pentru care resentimentul este atât de periculos. Nu pentru că durerea nu ar fi reală. Durerea poate fi foarte reală. Uneori este atât de mare încât omul are nevoie de ani pentru a începe să se ridice. Dar resentimentul este altceva decât durerea. Durerea spune: „M-a rănit.” Resentimentul spune: „Vreau să rămân legat de această rană.”
Și aici începe iadul.
Pentru că omul care ne-a rănit poate să fie deja departe, poate să nu se mai gândească la noi, poate să-și vadă liniștit de viața lui, în timp ce noi continuăm să-l purtăm în suflet. Îl luăm cu noi la masă, îl ducem în dormitor, îl ducem la serviciu, îl ducem în rugăciune. Vorbim cu el în mintea noastră. Îi răspundem după ani. Reconstituim conversații. Ne imaginăm ce i-am fi spus dacă am fi avut atunci curajul pe care îl avem acum.
Și astfel, omul care ne-a făcut rău o dată ajunge să ne facă rău de sute de ori, pentru că noi repetăm în fiecare zi ceea ce el a făcut poate o singură dată.
Asta este una dintre cele mai cumplite forme de robie.
Și tocmai aici trebuie înțeles un lucru: iertarea nu înseamnă că răul nu a existat.
Nu înseamnă să spui despre o nedreptate că a fost dreptate. Nu înseamnă să accepți abuzul. Nu înseamnă să te întorci într-o relație care te distruge. Nu înseamnă să nu pui limite. Nu înseamnă să nu cauți dreptatea atunci când ea este necesară.
Poți ierta și, în același timp, să spui: „Nu mai accept ceea ce mi-ai făcut.”
Poți ierta și să păstrezi distanța.
Poți ierta și să nu mai acorzi aceeași încredere.
Pentru că iertarea și încrederea nu sunt același lucru. Încrederea se construiește prin fapte. Iertarea începe în inimă.
Iertarea nu spune: „Nu ai făcut nimic.”
Iertarea spune: „Nu voi lăsa ceea ce ai făcut să-mi distrugă sufletul.”
Aceasta este marea libertate.
Pentru că, atunci când refuzi să ierți, îi dai celuilalt o putere enormă asupra ta. Poate că nu mai este lângă tine, dar încă îți conduce emoțiile. Îți schimbă starea. Îți otrăvește zilele. Îți influențează relațiile. Uneori ajungi să rănești oameni care nu ți-au făcut nimic numai pentru că rana veche încă lucrează în tine.
Un om rănit poate deveni, dacă nu este atent, un om care rănește.
Și atunci răul se transmite mai departe.
Un tată care nu și-a iertat tatăl poate deveni un tată rece pentru propriul copil. O femeie care nu și-a iertat soțul poate ajunge să privească orice bărbat prin rana trecutului. Un copil care a crescut într-o familie plină de ură poate învăța că iubirea înseamnă control, reproș și pedeapsă.
De aceea iertarea nu este doar o problemă între doi oameni.
Este o problemă de generații.
Ce nu vindeci în tine poți transmite mai departe.
Poate că acesta este motivul pentru care un părinte care își cere iertare de la copilul său face mai mult decât să repare o greșeală. Îl învață pe copil că oamenii pot greși fără ca iubirea să moară. Îl învață că o familie nu este un loc în care nimeni nu greșește, ci un loc în care oamenii se pot întoarce unul spre celălalt.
Și ce mare lucru este să vezi un tată spunând: „Am greșit. Iartă-mă.”
Ce mare lucru este să vezi o mamă care, după o ceartă, nu închide ușa inimii, ci se întoarce și spune: „Hai să vorbim.”
Poate că acolo începe adevărata educație creștină.
Nu în vorbe multe.
Ci în felul în care părinții se iartă.
În felul în care soțul și soția se întorc unul spre celălalt.
În felul în care copilul vede că iubirea este mai mare decât orgoliul.
Pentru că există și un orgoliu care se ascunde foarte bine sub haina dreptății.
„Eu am dreptate.”
Poate că ai.
Dar ce faci cu dreptatea ta?
O transformi în armă?
O transformi în răzbunare?
O transformi într-un proces care durează douăzeci de ani?
Sau o pui în mâna lui Dumnezeu?
Aceasta este întrebarea grea.
Pentru că omul vrea să fie și victimă, și judecător, și executor al sentinței.
Hristos ne spune însă să coborâm de pe tronul judecății.
Nu pentru că răul nu contează, ci pentru că nu noi suntem Dumnezeu.
„Doamne, Tu știi ce mi s-a făcut. Tu știi cine are dreptate. Tu știi cât m-a durut. Dar nu vreau să-mi pierd viața în această ură. Fă Tu dreptate. Eu vreau să-mi păstrez sufletul.”
Poate că aceasta este una dintre cele mai grele rugăciuni pe care le poate spune un om.
Și poate că uneori nu putem spune nici măcar atât.
Poate rana este prea proaspătă.
Poate durerea este prea mare.
Poate încă plângem.
Atunci nu trebuie să ne prefacem înaintea lui Dumnezeu.
Putem spune simplu:
„Doamne, eu încă nu pot să-l iert. Dar vreau să pot. Ajută-mă.”
Și aceasta poate fi începutul.
Nu trebuie să simți dintr-o dată că totul s-a șters. Iertarea poate fi o hotărâre luată într-o clipă, dar vindecarea inimii poate dura ani. Uneori omul spune „te iert” și a doua zi rana îl doare din nou. Nu înseamnă că iertarea a fost falsă. Înseamnă că sufletul are nevoie de timp pentru a se vindeca.
Important este să nu hrănești rana.
Să nu o transformi în identitate.
Să nu ajungi să spui: „Eu sunt omul care a fost trădat”, „eu sunt femeia pe care a abandonat-o”, „eu sunt copilul care a fost nedreptățit”.
Nu.
Tu ești mai mult decât ceea ce ți s-a făcut.
Ești omul pe care Dumnezeu încă îl cheamă.
Ești omul pentru care Hristos a murit.
Ești omul căruia Dumnezeu îi mai dă o zi.
Și poate că aceasta este cea mai mare biruință asupra celui care te-a rănit: să nu devii asemenea lui.
Dacă cineva te-a umilit, să nu înveți să umilești.
Dacă cineva te-a mințit, să nu devii mincinos.
Dacă cineva te-a abandonat, să nu abandonezi.
Dacă cineva te-a urât, să nu devii un om care urăște.
Să nu lași păcatul altuia să devină păcatul tău.
Pentru că atunci răul a câștigat de două ori.
Te-a rănit și apoi te-a transformat.
Iertarea rupe tocmai această continuitate.
Spune: „Răul s-a oprit la mine.”
Și poate că aceasta este una dintre cele mai mari forme de iubire pe care le putem oferi copiilor noștri. Să nu le lăsăm moștenire ura noastră. Să nu-i învățăm să judece oameni pe care nici măcar nu i-au cunoscut. Să nu le transmitem războaiele noastre. Să nu-i facem moștenitorii resentimentelor noastre.
Pentru că un copil care crește într-o casă în care oamenii nu se iartă învață, fără să-i spună nimeni, că iubirea este fragilă și că greșeala poate deveni o condamnare pe viață.
Dar copilul care vede că părinții se ceartă și apoi se împacă învață ceva infinit mai sănătos: că iubirea nu înseamnă absența conflictului, ci puterea de a te întoarce.
Acolo unde oamenii se iartă, casa începe să semene cu Raiul.
Nu pentru că acolo nu există probleme.
Nu pentru că nimeni nu greșește.
Ci pentru că greșeala nu primește ultimul cuvânt.
Iar acolo unde nimeni nu iartă, chiar și o casă mare poate deveni o închisoare.
Poți să ai bani, camere frumoase, mese bogate, mașini, vacanțe și tot ceea ce lumea numește succes, iar dacă în interiorul casei doi oameni nu-și mai vorbesc, dacă un tată și un fiu sunt despărțiți de o ceartă veche, dacă doi frați nu se mai vizitează de douăzeci de ani, dacă o mamă moare cu o rană în suflet împotriva propriului copil, atunci ce folos are toată bogăția aceea?
Într-o astfel de casă nu lipsește mobila.
Lipsește iubirea.
Și acolo unde iubirea nu mai poate intra, începe iadul.
Poate că iadul nu începe cu focul.
Poate începe cu o ușă trântită.
Cu un telefon pe care refuzi să-l mai răspunzi.
Cu o fotografie pe care o rupi.
Cu o propoziție spusă în urmă cu douăzeci de ani și pe care încă o repeți în minte.
Cu „nu-l voi ierta niciodată”.
Această propoziție pare uneori o declarație de putere.
În realitate, poate fi începutul unei robii.
Pentru că, atunci când spui „nu-l voi ierta niciodată”, îi promiți trecutului că va avea acces la viitorul tău.
Îi dai dreptul să-ți otrăvească și zilele pe care încă nu le-ai trăit.
De aceea Hristos ne cheamă la iertare nu pentru că vrea să ne umilească, ci pentru că vrea să ne elibereze.
El știe că ura ne consumă.
Știe că resentimentul ne închide.
Știe că omul care nu iartă ajunge să poarte în sine chipul celui pe care îl urăște.
Și tocmai de aceea spune:
„Iertați și vi se va ierta.”
Nu este o poruncă împotriva noastră.
Este o poruncă pentru libertatea noastră.
Pentru că, în cele din urmă, poate că cea mai importantă întrebare nu este „Cine a avut dreptate?”, ci „Ce a făcut durerea aceasta din mine?”
M-a făcut mai bun?
M-a apropiat de Dumnezeu?
M-a făcut mai înțelegător cu oamenii?
M-a învățat să nu rănesc?
Sau m-a făcut rece, suspicios, amar și incapabil să mai iubesc?
Aici se vede adevărata luptă.
Nu între mine și cel care m-a rănit.
Ci între ceea ce a făcut el din mine și ceea ce vrea Dumnezeu să facă din mine.
Și poate că aceasta este taina iertării: nu schimbă trecutul, dar poate schimba viitorul.
Nu șterge rana, dar îi poate opri puterea de a otrăvi tot ceea ce urmează.
Nu spune că nedreptatea nu a existat, ci refuză să-i dea dreptul de a decide cine voi deveni.
Iar atunci omul începe să iasă din întuneric.
Începe să respire.
Începe să doarmă.
Începe să se roage.
Începe să iubească din nou.
Și poate că într-o zi, după multă vreme, va putea să spună fără să mai simtă aceeași apăsare:
„Doamne, nu mai vreau să trăiesc în ziua în care mi s-a făcut răul. Vreau să trăiesc în ziua pe care Tu mi-o dai.”
Atunci începe vindecarea.
Atunci începe libertatea.
Atunci începe Raiul.
Pentru că acolo unde omul poate ierta, iubirea încă mai are loc să intre. Iar acolo unde iubirea poate intra, iadul nu mai are ultimul cuvânt.
