Sunt lucruri pe care le uităm ușor. Uităm unde am pus un obiect, uităm un nume, uităm o întâlnire, uităm uneori chiar și un bine pe care cineva ni l-a făcut. Dar există și o uitare mult mai grea, una care nu se vede imediat și care poate rămâne ascunsă ani întregi în adâncul inimii: uităm să iertăm.
Ne amintim foarte bine cine ne-a rănit. Ținem minte cuvintele rostite într-o zi de mânie, privirea cu care am fost priviți, nedreptatea pe care am suferit-o, ușa care ni s-a închis, prietenul care ne-a întors spatele, omul în care am avut încredere și care ne-a dezamăgit. Uneori trec ani, oamenii se schimbă, viața merge înainte, dar rana rămâne acolo, ca o fotografie pe care sufletul refuză să o arunce.
Și ajungem să spunem: „Am uitat.”
Dar, dacă suntem sinceri cu noi înșine, de multe ori n-am uitat deloc.
Doar am învățat să trăim cu rana.
Domnul ne spune în Evanghelie: „De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15).
Cuvintele acestea sunt grele. Atât de grele, încât uneori preferăm să le trecem repede peste, ca și cum ar fi fost adresate altora. Ne place să vorbim despre iubirea lui Dumnezeu, despre mila Lui, despre răbdarea Lui cu noi. Și toate acestea sunt adevărate. Dar aceeași Evanghelie ne pune înainte o întrebare pe care nu o putem ocoli: dacă Dumnezeu ne iartă, noi ce facem cu omul care ne-a greșit?
Aici începe adevărata luptă.
Pentru că este ușor să spui „Doamne, iartă-mă” atunci când îți vezi propriile păcate. Mai greu este să spui „Doamne, binecuvântează-l pe cel care m-a rănit”.
Mai ales când rana este încă vie.
Poate că un om ne-a făcut o nedreptate și nimeni nu a aflat. Poate că am fost judecați pe nedrept. Poate că cineva apropiat ne-a trădat. Poate că într-o familie există oameni care nu-și mai vorbesc de ani de zile din pricina unui cuvânt spus într-o zi de mânie. Poate că doi frați stau la aceeași masă și se poartă ca niște străini. Poate că părintele și copilul au ajuns să-și vorbească numai atunci când este absolut necesar.
Și fiecare poartă în sine propria lui versiune a poveștii.
„El a început.”
„Ea mi-a făcut rău.”
„Eu am încercat să mă împac.”
„Eu am fost cel nedreptățit.”
Poate chiar așa este. Dumnezeu știe adevărul mai bine decât noi.
Dar Evanghelia nu ne întreabă cine a avut dreptate atunci când ne poruncește să iertăm. Ne întreabă ce facem acum cu ceea ce s-a întâmplat.
Iertarea nu înseamnă să spunem că răul a fost bine.
Nu înseamnă să numim nedreptatea dreptate.
Nu înseamnă să ne prefacem că nu ne-a durut.
Și nici nu înseamnă întotdeauna să reluăm o relație exact așa cum a fost înainte. Există situații în care trebuie să păstrăm o distanță sănătoasă, să punem hotare, să ne ferim de rău. Dar putem pune hotare fără să urâm. Putem să ne îndepărtăm fără să dorim răul celui de lângă noi.
Iertarea începe în clipa în care încetăm să mai hrănim în noi dorința ca celălalt să sufere pentru ceea ce ne-a făcut.
Aici este una dintre cele mai grele desprinderi ale sufletului.
Pentru că omul rănit simte uneori că durerea lui îi dă dreptul să păstreze supărarea. O ține aproape ca pe o dovadă: „Uite ce mi-a făcut.” Și, de fiecare dată când își amintește, rana se deschide din nou. Celălalt poate nici să nu mai știe că noi încă suferim. Poate își vede de viața lui. Poate doarme liniștit. Iar noi purtăm în fiecare zi povara unei întâmplări care a trecut.
Așa se întâmplă când uităm să iertăm.
Cel care ne-a rănit pleacă din încăpere, din casă, din viața noastră, dar rămâne în mintea noastră.
Îl purtăm cu noi.
Îl întâlnim dimineața, în amintire. Îl întâlnim seara, înainte de culcare. Îi auzim iar vocea, ne amintim iar cuvintele, refacem în minte conversația și găsim, după ani, răspunsul pe care atunci nu am știut să-l dăm.
Și astfel, fără să ne dăm seama, omul acela continuă să ocupe un loc în sufletul nostru.
Iertarea este momentul în care îi spunem lui Dumnezeu:
„Doamne, nu mai vreau să duc această povară. Nu pot să schimb ce s-a întâmplat. Nu pot să șterg trecutul. Dar nu vreau ca răul pe care l-am primit să devină rău în mine.”
Aceasta este o rugăciune adevărată.
Și poate că uneori nici măcar nu putem spune atât.
Poate putem spune doar:
„Doamne, vreau să-l iert, dar încă nu pot.”
Și atunci să nu fugim de Dumnezeu.
Să-I spunem exact adevărul nostru.
„Doamne, mă doare. Sunt încă supărat. Încă îmi vine să-mi amintesc. Încă nu pot să mă rog pentru el. Dar vreau să pot. Fă Tu ceea ce eu nu reușesc.”
Uneori iertarea nu vine într-o singură clipă. Uneori este o lucrare lungă, în care Dumnezeu atinge încet locul dureros al inimii. Astăzi poți să nu mai vorbești despre omul acela cu ură. Mâine poți să nu mai repeți povestea tuturor. Peste o vreme poți să te rogi pentru el. Iar într-o zi vei observa că, atunci când îi auzi numele, nu mai simți aceeași apăsare.
Rana există, poate, ca o cicatrice.
Dar nu mai sângerează.
Și acesta este un mare dar al lui Dumnezeu.
Domnul Hristos ne-a lăsat și rugăciunea Tatăl nostru. O rostim atât de des, încât există primejdia să trecem peste cuvintele ei fără să mai auzim ce spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”
De fiecare dată când rostim aceste cuvinte, punem înaintea lui Dumnezeu propria noastră măsură.
„Precum și noi iertăm.”
Este ușor să cerem iertarea lui Dumnezeu pentru noi. Mai greu este să acceptăm că aceeași milă trebuie să treacă și prin noi spre ceilalți.
Ne dorim ca Dumnezeu să privească spre slăbiciunile noastre cu îngăduință, să vadă cât de greu ne este, să țină seama de căderile noastre, de trecutul nostru, de rănile noastre, de tot ceea ce nu știm încă să vindecăm.
Dar când privim spre omul care ne-a greșit, devenim uneori judecători fără milă.
Îi știm vina.
Îi știm greșeala.
Îi știm trecutul.
Și uităm că și el stă înaintea lui Dumnezeu cu propriile lui răni și păcate.
A ierta înseamnă să lăsăm judecata în mâna lui Dumnezeu.
Nu trebuie să reparăm noi ordinea întregului univers. Nu trebuie să-i facem noi dreptate lui Dumnezeu. El vede ceea ce noi nu vedem și cunoaște ceea ce noi nu cunoaștem.
„A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12, 19).
Omul care nu iartă încearcă uneori să păstreze în propriile mâini dreptul de a judeca.
Omul care iartă începe să lase povara jos.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase libertăți pe care le poate primi un suflet.
Să nu mai trăiești în jurul unei răni.
Să poți să te gândești la ziua de mâine fără să te întorci mereu la ziua de ieri.
Să poți intra în biserică și să te rogi fără să simți că, undeva în adâncul inimii, ții strâns de numele cuiva pe care îl condamni.
Pentru că există un lucru pe care trebuie să-l înțelegem: putem merge des la biserică și totuși să purtăm în noi o inimă neîmpăcată.
Putem aprinde lumânări.
Putem face metanii.
Putem citi rugăciuni.
Putem veni la spovedanie.
Dar dacă păstrăm cu bună știință ura față de aproapele, ceva din noi rămâne închis.
De aceea Mântuitorul spune: „Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău” (Matei 5, 23-24).
Observați ordinea.
Mai întâi împăcarea.
Mai întâi inima.
Dumnezeu nu are nevoie de gesturile noastre religioase dacă în spatele lor stă o inimă care refuză să ierte.
De aceea poate că în seara aceasta fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe în liniște:
Pe cine am uitat să iert?
Al cui nume încă mă doare?
Cu cine nu mai vorbesc?
Pe cine judec de fiecare dată când îmi amintesc trecutul?
Pentru cine nu mă pot ruga?
Și, poate mai greu decât toate:
Cui trebuie să-i cer eu iertare?
Pentru că uneori spunem „am uitat să iert”, când adevărul este că și noi am rănit.
Poate am spus un cuvânt greu.
Poate am plecat trântind o ușă.
Poate am umilit pe cineva.
Poate am judecat fără să știm adevărul.
Poate am tăcut atunci când trebuia să cerem iertare.
Și au trecut anii.
Casa s-a schimbat. Copiii au crescut. Părinții au îmbătrânit. Unii oameni au plecat dintre noi.
Iar unele cuvinte au rămas nerostite.
Nu știm cât timp mai avem la dispoziție.
De aceea, dacă există cineva căruia îi datorăm un „iartă-mă”, să nu așteptăm întotdeauna o zi mai potrivită.
Și dacă există cineva pe care trebuie să-l iertăm, să începem măcar cu rugăciunea.
„Doamne, ai grijă de el.”
Atât.
Poate la început aceste cuvinte vor ieși greu.
Dar spune-le.
Spune-le chiar dacă inima încă se împotrivește.
Cu timpul, rugăciunea poate ajunge acolo unde voința noastră nu a reușit.
Iar dacă omul pe care trebuie să-l iertăm nu mai este printre noi, iertarea nu devine imposibilă. Putem încă să stăm înaintea lui Dumnezeu și să spunem: „Doamne, îl las în mâinile Tale. Tot ce a fost între noi, tot ce m-a durut, tot ce nu am putut spune, pun înaintea Ta.”
Uneori oamenii pleacă înainte ca noi să le spunem ceea ce trebuia spus.
Atunci rămâne Dumnezeu.
Și rămâne rugăciunea.
Fraților, poate că am învățat multe în viață și am uitat tocmai lucrul cel mai simplu.
Am uitat să iertăm.
Am uitat că și noi trăim din iertarea lui Dumnezeu.
Am uitat că fiecare dintre noi a avut nevoie, la un moment dat, ca cineva să privească peste greșeala lui și să spună: „Te iert.”
Am uitat că omul care ne-a rănit poate fi și el un om căzut, un om slab, un om care poartă răni pe care nu le cunoaștem.
Și poate că Dumnezeu nu ne cere astăzi să reparăm trecutul.
Ne cere doar să nu-l mai lăsăm să ne otrăvească prezentul.
Să ne uităm în inimă.
Să vedem cine mai locuiește acolo.
Poate că este timpul ca unii oameni să plece.
Nu din răzbunare.
Prin iertare.
Iar când vom putea spune din inimă „Doamne, îl iert”, poate că vom descoperi că, de fapt, Dumnezeu ne-a chemat de mult să eliberăm nu numai pe celălalt, ci și pe noi înșine.
Doamne, învață-ne să iertăm înainte ca ura să prindă rădăcină în noi.
Dă-ne puterea să spunem „iartă-mă” atunci când am greșit și „te iert” atunci când am fost răniți.
Vindecă ceea ce nu putem vindeca singuri.
Și, mai ales, nu ne lăsa să venim înaintea Ta cu mâinile ridicate spre cer și cu inima strânsă în jurul unei răni pe care refuzăm să o lăsăm din mâini.
Amin.
