Evanghelia după Luca 16, 19-31
Pilda pe care Mântuitorul Hristos ne-o pune înainte astăzi nu este o simplă poveste din trecut și nici o descriere teoretică a lumii de dincolo. Este o oglindă extrem de lucidă și actuală în care suntem chemați să ne privim viața de zi cu zi.
Dacă citim cu atenție Sfânta Evanghelie, observăm un detaliu profund: bogatul din pildă nu este acuzat că ar fi furat, că ar fi ucis sau că ar fi dobândit averea prin mijloace nedrepte. El nu apare ca un făcător de rele în sensul clasic. Păcatul lui cel mare, păcatul care i-a pecetluit veșnicia în suferință, a fost unul mult mai subtil, dar cumplit de prezent și în societatea noastră: nepăsarea.
Bogatul se îmbrăca în porfiră și vison și se veselea în fiecare zi în chip strălucit. Trăia într-o bulă de confort, de autosuficiență și de plăcere. Iar la poarta casei lui zăcea Lazăr, plin de bube, dorind să se sature din fărâmele ce cădeau de la masa bogatului.
Marea tragedie a bogatului nu a fost că era bogat — căci Biserica nu osândește bogăția în sine, ci alipirea inimii de ea —, faptul că a trecut zi de zi pe lângă Lazăr fără să-l vadă. Lazăr devenise pentru el un element din decor, o prezență invizibilă, un disconfort vizual pe care a învățat să-l ignore.
Cât de aproape este această stare de lumea în care trăim astăzi! Trăim într-o eră a vitezei, a tehnologiei și a imaginii, dar și într-o epocă a unei cumplite singurătăți și nesimțiri duhovnicești. Astăzi, „porfira și visonul” au luat forma filtrelor de pe rețelele de socializare, a goanei după statut, după confort material, după vacanțe perfecte și succes exterior.
Am creat garduri înalte, nu doar la casele noastre, ci mai ales în jurul inimilor noastre. Trecem zilnic pe lângă „Lazarii” timpului nostru:
- bătrânul uitat de copii într-un garsonieră întunecată;
- vecinul strivit de datorii sau de boală;
- colegul de muncă izolat și deprimat;
- copilul care strigă după atenție și dragoste, dar primește în schimb doar un ecran.
Nepăsarea de astăzi nu mai înseamnă doar să refuzi o coajă de pâine. Înseamnă să nu mai ai timp să asculți, să nu mai ai ochi să vezi lacrima celuilalt, să nu mai poți simți durerea aproapelui tău pentru că ești prea ocupat cu propria ta imagine și cu propriul tău confort.
Evanghelia ne arată o răsturnare dramatică de situație. În lumea aceasta, bogatul avea totul: nume, trecere, ospețe, recunoaștere socială. Lazăr nu avea nimic, nici măcar un nume rostitor de oameni — doar câinii veneau și-i lingeau bubele, oferindu-i singura formă de compasiune.
Dar când vine moartea — acest mare egalizator al tuturor oamenilor —, vălul cade. Hristos îi dă nume doar săracului: Lazăr, care înseamnă „Dumnezeu ajută”. Bogatul rămâne anonim. Căci cel ce trăiește doar pentru sine își pierde adevărata identitate.
La capătul vieții, bogatul ajunge în chinurile iadului, iar Lazăr este dus de îngeri în sânul lui Avraam. Iadul bogatului nu a fost creat de Dumnezeu ca o pedeapsă răzbunătoare, ci a fost continuarea firească a stării pe care el însuși și-a zidit-o pe pământ: starea de izolare, de egoism, de lipsă de iubire. Cine refuză comuniunea cu omul pe pământ, se trezește incapabil de comuniune cu Dumnezeu în veșnicie.
Iar prăpastia cea mare despre care vorbește Dreptul Avraam — „între noi și voi s-a întărit prăpastie mare” — nu este altceva decât prăpastia pe care bogatul a săpat-o singur în fiecare zi când a ieșit pe poartă și a trecut pe lângă Lazăr fără să-l privească.
Să nu credem că pilda aceasta se adresează doar celor foarte bogați din punct de vedere material. Fiecare dintre noi poartă în sine un mic „bogat nemilostiv”.
Suntem bogați când avem sănătate, dar nu oferim o oră din timpul nostru unui bolnav. Suntem bogați când avem pace în familie, dar judecăm cu asprime pe cel căzut sau dezbinat. Suntem bogați când avem credință și cunoaștere, dar privim cu superioritate la cel rătăcit sau neputincios.
Otrăviți adesea de invidie și de compararea continuă cu viața altora, ne uităm peste gard și ne plângem de ceea ce ne lipsește, orbiți în fața darurilor pe care le-am primit deja. Ne otrăvim sufletul dorind mai mult, în timp ce la poarta inimii noastre Hristos Însuși Bate în chipul celor aflați în nevoie.
Bogatul din pildă s-a trezit, dar s-a trezit prea târziu. A cerut o picătură de apă pentru a-și răcori limba, iar apoi s-a gândit la frații lui rămași în viață, cerând ca Lazăr să fie trimis să-i avertizeze. Răspunsul pe care îl primește este hotărâtor: „Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei… Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.”
Noi îl avem pe Hristos Însuși Înviat din morți! Avem Sfânta Biserică, Sfintele Taine, Sfânta Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți. Nu avem nevoie de minuni spectaculoase ca să începem să iubim. Avem totul la îndemână.
Timpul mântuirii noastre este ACUM. Cât timp picioarele noastre mai calcă pe acest pământ, poarta este deschisă. Putem trece dincolo de zidul egoismului nostru. Putem întinde o mână, putem rosti un cuvânt de mângâiere, putem împărți din puținul sau din multul nostru.
Să ne rugăm Domnului să ne smulgă din nesimțire și să ne dăruiască o inimă veghetoare, capabilă de compasiune și de jertfă.
Concluzie
La Judecata din urmă nu vom fi întrebați cât am adunat, ce poziție am avut sau cât de mult ne-am desfătat. Vom fi întrebați doar un singur lucru: Cât am iubit și pe cine am ajutat?
Lăsați ca această zi să fie un început nou. Priviți în jur cu ochii credinței. Descoperiți-l pe Lazăr de lângă dumneavoastră — în familie, pe stradă, în biserică sau la locul de muncă — și transformați fărâmele de atenție, de bunătate și de milostenie în punți către Împărăția Cerurilor.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce n-ai venit să Ți se slujească, ci ca Tu să slujești și să-Ți pui viața pentru mulți, vindecă inimile noastre de otrava nepăsării și a egoismului.
Deschide ochii sufletului nostru ca să vedem suferința fraților noștri și dă-ne neîncetat duh de milostivire, de bunătate și de frățiască dragoste. Nu ne lăsa să trecem orbi pe lângă cei ce au nevoie de noi, ci învață-ne să ne împrăștiem viața în fapte de iubire, ca la sfârșitul călătoriei noastre să fim primiți în corturile Tale cele veșnice și în sânul părintesc al dragostei Tale.
Că Tu ești Izvorul milei și al mântuirii noastre, și Ție slavă Îți înălțăm, împreună și Părintelui Tău Celui fără de început și Preasfântului și Bunului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
