F

Fiul cel mare/ bătrân și fiul cel tânăr.

Adesea am auzit comentarii la această parabolă care îl nedreptăţeau pe fiul cel mare, pe cel despre care textul grecesc spune că era presbu,teroj [Lc. 15, 25], mai bătrân, îmbătrânit în bine, în sfinţenie.
Adesea am auzit că acest fiu mai mare este un egoist, că el nu ştie să se bucure de pocăinţa fiului mai mic, a desfrânatului, a risipitorului care se pocăieşte.

Însă dacă începem înţelegerea parabolei de astăzi cu Lc. 15, 31, observăm că Tatăl nu îl blamează pe fiul cel bătrân pentru atitudinea lui dreaptă faţă de cel mai tânăr, ci îi dă să vadă dreptatea lui Dumnezeu că fiind plină de milă, de îndurare.

Cum am putea vedea în fiul cel bătrân un om cu o atitudine proastă faţă de viaţa corectă, dreaptă, atâta timp cât viaţă lui este una a sfinţeniei?

Cum îl putem blama pe cel care este Sfânt în faptele lui, care vine seara de la ţarină [Lc. 15, 25], adică care lucrează zilnic, neîntrerupt fapta cea bună, şi îl putem lăuda, sau să fim de acord cu un fiu risipitor, care şi-a risipit averea harului printr-o viaţă depravata [Lc. 15, 13]?

La o prima vedere lucrurile par să se bată cap în cap. Pentru că, pe de o parte, avem un destrăbălat care plecă de la Tatăl şi trăieşte cum vrea, adică avem un postmodern, care nu are niciun Dumnezeu, cum spune românul iar, pe de altă parte, avem un om Sfânt, care trăieşte nedespărţit de Tatăl, care niciodată nu a călcat
porunca Acestuia [Lc. 15, 29], ci Îi slujeşte Lui cu toată inima.
Avem destrăbălare şi viaţă căzută versus viaţă sfântă şi evlavioasă.

Cum putem aşadar să blamăm viaţă sfântă, corectă a fiului celui bătrân, a celui chibzuit, care nu a făcut ocolul durerii şi al dezamăgirii pentru ca să revină la Tatăl, ci a stat în mod statornic cu Tatăl?

Tatăl nu îl blamează pe fiul cel mare ci, dimpotrivă, spune că el este mereu cu Sine şi că : toate ale Mele ale tale sunt [Lc. 15, 31, cf. GNT].

Pentru noi versetul al 31-lea este capital. El dă dezlegarea corectă a cazului nostru.
Şi ne dă dreapta înţelegere a textului evanghelic, pentru că ne arată că Tatăl nu desconsideră viaţa sfântă ci, dimpotrivă, spune că cel Sfânt e mereu cu El şi se împărtăşeşte din toate cele ale lui Dumnezeu, adică de slavă Sa dar, în acelaşi timp, spune că fiul cel mai mic nu e respins de către El, dacă acesta îşi vine întru
sine şi se pocăieşte. Lc. 15, 17, cu revenirea întru sine a fiului celui mic şi Lc.15, 31 ni se par a fi punctele de greutate ale parabolei de astăzi.

Venirea întru sine, metanoia, pocăinţa fiului celui mic e primită de Tatăl cu mare bucurie dumnezeiască.
Fiul cel mare s-a mâniat [wvrgi,sqh, Lc. 15, 28] la auzul veseliei Împărăţiei Cerurilor pentru un păcătos care se pocăieşte, pentru că el dorea ca păcătosul să fie judecat după păcatele sale.
Cei Drepţi şi Sfinţi doresc să se facă dreptatea lui Dumnezeu, să se elimine răul de pe pământ şi să se facă pace şi bucurie pe pământ ca şi în cer.

În Apoc. 6, 10, îi auzim pe Sfinţii Mucenici ai Bisericii strigând către Tatăl: „Până când, Stăpâne Sfinte şi Adevărate nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?”. În versiunea 1988 a Sfintei Scripturi, ediţia BOR, găsim această traducere.

Într-o versiune grecească se spune mult mai clar, fără nuanţa de viitor: „Până când Stăpâne Sfinte şi Adevărate nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru?” [cf. ed. Nestle-Aland, Greek-English New Testament, editio XXVII, p. 64412].

Deci Sfinţii vor dreptatea, vor să fie pe pământ ca şi în cer.
Numai că iubirea lui Dumnezeu vrea şi pocăinţa, pentru că El aşteaptă îndelung pe cei care păcătuiesc, pentru ca să îi facă vii prin pocăinţă.

Așadar a doua duminică pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Post are drept obiectiv pe acela de a ne spune că e de preferabil viaţă sfântă, fără de prihană. Dar dacă am păcătuit şi ne dăm seamă că e greu fără Dumnezeu, că avem o viaţă oribilă fără El, sufocantă, El primeşte pocăinţa noastră şi ne face vii prin harul Său.
Însă nu trebuie să blamăm sfinţenia pentru că există şi
pocăinţa sau sfinţenia trebuie văzută ca o continuă pocăinţă şi acceptare a celor care vin la credinţă.

Noi, ortodocşii, în mare parte, suntem cam reticenţi când vine vorba să acceptăm pe marii păcătoşi în Biserică, pentru că nu îi vedem prin ochii Tatălui ceresc.
Logica lui Dumnezeu întrece logica noastră, pentru că El îi primeşte deopotrivă pe Sfinţi, cât şi pe cei care se sfinţesc şi carevin în Biserică după o viaţă dezmăţată.
Îi primeşte cu aceeaşi bunătate nemărginită.

Când vine un om nou printre noi, la Biserică, trebuie să ne bucurăm de venirea lui printre noi, chiar dacă nu înţelege el prea multe. Și aceasta, pentru că oricine vine la Biserică cu inimă deschisă e semn că Dumnezeu îl atrage aici, alături de El.

Finalul Evangheliei de astăzi cuprinde esenţialul vieţii creştine: să ne veselim şi să ne bucurăm [Lc. 15, 32] de toţi şi de toate.
Să ne bucurăm de Sfinţi şi să învăţam de la ei, dar să ne bucurăm şi de întoarcerea păcătoşilor tocmai pentru că pot să devină Sfinţi.

Şi la noi, în Biserica lui Dumnezeu cea una, sunt mulţi Sfinţi foşti curvari, vrăjitori, avari, petrecăreţi, care s-au dezis de viaţa lor de dinainte şi s-au umplut de harul Duhului, s-au umplut de sfinţenie, pentru că Dumnezeu i-a primit la El, ca şi pe Sfinţii care nu au avut mari abateri de la drumul drept al vieţii ortodoxe.
Viaţa dezmăţată însă are abisurile ei de înţelegere, dacă ştii să le vezi atunci când vii la Domnul. Pentru că acolo unde se înmulţeşte păcatul, spune Dumnezeiescul Pavel, când te pocăieşti, vine belşug de har, de înţelegere, de înţelepciune [Rom. 5, 20].

Fiecare dintre noi am avut perioade negre în viaţa noastră, de care ne e ruşine. Însă Domnul ni le-a curăţit pe ele, ne-a vindecat de ele, pentru că L-am ales pe El mai mult decât păcatul.
Ne pregătim de post învăţându-ne să avem inimă largă, bună, milostivă.
Iertarea lui Dumnezeu şi dreptatea lui Dumnezeu nu se exclud reciproc ci se trăiesc în tot paradoxul lor viu, adânc.
Simţim iertarea lui Dumnezeu pe măsură ce ne umplem de dorul după dreptatea Lui, după prezenţa Lui.
Fie ca bucuria iertării să fie şi bucuria noastră şi primirea altora să fie cu seninătate şi cu pace, în măsură în care şi nouă ni s-a iertat mult.

Vă dorim o zi binecuvântată în continuare şi multă linişte sufletească. Amin!

Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 1

0 Shares