Familia și duhovnicul – iată cele două lumini călăuzitoare pe care, pentru a le zări licărind în direcția spre acasă, era destul să mă ridic ușor pe vârfuri și să privesc peste marea de capete tinere, docil plecate sub povara propriei frământări.
Și tot acestea au rămas, peste vreme, reperele vieții mele. Și astăzi tot ele mă adună, din împrăștiere, acasă. Din fericire, același duhovnic, doar că un pic mai grav și cu tăceri pilduitoare mai lungi, în care îmi lasă prilejul să cresc, fără a uita să dea glas înțelegerilor pe care tăcerea lui mi le descoperă.
Doar acasă s-a primenit. E tot locul în care reușesc să mă recompun din risipirea lumească, numai că mâinilor bătrâne le-a luat locul o armată de mânuțe ghidușe, în prelungirea cărora bat inimi curate, cu glasuri de rugăciuni mici și totuși atât de mari, al căror sunet reușește să mă trezească mereu la viața cea fericită, luminată de ochișori cercetători și atenți, luminoși de atâta iubire. Astăzi nu-mi mai plec fruntea pe pieptul obișnuit cu povara, ci în căușul piepturilor fragede, doar ca să le ascult glasul, ca să știu cum să le recunosc atunci când mă vor striga dintr-o vâltoare în care va trebui să mă arunc, cu toată ființa mea, pentru a-i trage la Lumină.
Da, mă pregătesc să fiu și eu, alături de soțul meu, un acasă trainic și nobil. Pentru că aceasta este puterea cu care vreau să-mi îmbrac pruncii. Acasă cel din tinda casei părintești pe care o voi ridica (de fapt, pe care deja o ridic) pe pragul Bisericii, astfel încât ideea de acasă a fiilor și fiicelor mele să fie indisolubil legată de ideea de Acasă cel ceresc.
Vreau să știe, așa cum și eu, la rându-mi, am știut tot timpul, că familia lor le este loc de odihnă și așezare, în care să poată să-și asculte în liniște plânsul sau râsul inimii lor. Căci altfel cum vor reuși să înțeleagă ce le strigă sufletul, dacă vacarmul și goana din jur nu le dau răgaz de cercetare? Tinerii au nevoie de răgazul de a-și cerceta inimile mai mult decât de orice altceva. Numai că lumea în care trăiesc le fură subtil orice secundă în care ar putea rămâne singuri, numai cu sufletul lor, astfel reușind să audă glasul conștiinței, care altfel urlă zadarnic. Ei, când merg pe stradă, vorbesc la telefon sau ascultă muzică în căști; când se odihnesc, se uită la televizor; când mănâncă, „răsfoiesc” Internetul; când sunt îndrăgostiți, merg la concerte sau fac dragoste. Nu mai tac. Nu mai ascultă. Nu mai visează. Pentru că tăcerea lor e plină de zgomote. Și, când în sfârșit, se lasă o tăcere deplină, atunci se sperie atât de tare, încât îi pun capăt de multe ori tragic.
Mai vreau să știe că noi, părinții lor, suntem tot ceea ce le-am cerut lor să fie, astfel încât exemplul modelului personal și iubitor să le dea convingerea că sunt din trunchiul nostru cel trainic, că aparțin unui neam frumos și puternic, care stă drept, oricâte vânturi turbate s-ar abate asupra lui. Și, văzându-ne pe noi că răzbim, să aibă nădejde că și ei, la rându-le, vor birui. Pentru că tinerii mai au nevoie și de sentimentul apartenenței la un grup stabil, în obiceiurile căruia să regăsească esența a tot ce-au învățat, a tot ceea ce sunt, a tot ceea ce gândesc, a tot ceea ce speră. Acest sentiment le dă tărie și siguranță. Un tânăr care știe că în spatele lui sunt cei dintr-o rudenie cu el, la fel dăltuiți și împodobiți, nu va șovăi atunci când va trebui să meargă pe alt drum decât cel urmat de masa amorfă din care s-a desprins. El nu se simte niciodată singur. Mai ales atunci când acest grup se prelungește până în cerurile sfinte ale Tatălui ceresc. Atunci când știe că esența lui este esența celor care poartă și în ceruri demnitatea vieții și morții lor în Hristos. Or, cel care nu este singur este puternic. Și, prin urmare, nu caută să se topească în amalgamul unei majorități lipsite de perspectiva identității personale. Iar felul lui altfel de-a fi nu va căuta niciodată să epateze, să uimească, să zbiere idei manifeste. Pentru că el nu va fi niciodată „altfel”, așa cum îi învață pe copiii noștri hiturile cu orientare homosexuală din desenele animate. El va fi altfel decât cei din jur, dar la fel cu neamul lui cel ceresc, curat și frumos, cu priviri limpezi, cu doruri înalte, cu gânduri curate și suflete trainice.
Iar împrejurul casei mele, crescută din talpa Bisericii, am avut grijă să primesc pentru pruncii mei căsuțele altor prunci, croiți din același aluat ceresc. Copii din categoria celor pe cale de dispariție, cu priviri care te odihnesc, cu glasuri care mai păstrează cadența domoală a rugăciunii, cu frunți care miros a tămâie și mir. Pentru că și de asta au nevoie tinerii. De alți tineri frumoși, croiți cu aceeași măsură a dragostei cerești, grăitori ai aceluiași grai tihnit, duhovnicesc.
Și, peste toate, așez cu smerenie un înțelept drămuitor al celor de folos, duhovnicul copiilor mei, pe care îl știu mereu în rugăciune pentru ei, cunoscător al celor de jos prin prisma celor de sus, bun și iertător și milostiv sufletelor tinere care trăiesc, cu voie sau fără de voie, în vâltoarea vremurilor acestora.
Așadar…
…întăriți-vă familiile! Redescoperiți gustul gutuilor coapte sau al ceștilor cu ceai în jurul cărora povestea unei zile nu poate nicidecum să fie aglomerată sau epuizantă. Regăsiți mirosul de scorțișoară din aluatul de fursecuri pe care îl pregătiți cu copiii voștri pentru sărbători. Scoateți de prin unghere aproape uitate ale inimii colindele vechi și curate cu care ați trăit iernile copilăriei voastre și le dăruiți copiilor voștri, ca pe una dintre cele mai de preț moșteniri ale trecutului nostru. Și, la lumina smerită a unei lumânări de ceară, și sub tainica acoperire a unui abur înmiresmat și sfințitor, povestiți-le, cântând, minunea Nașterii Mântuitorului, drumul magilor, bucuria păstorilor, trezind la viață amintirile cuvioase ale strămoșilor lor.
Construiți un acasă puternic și echilibrat, din care să plece niște copii demni, verticali și frumoși, un acasă la care să se întoarcă oricând, cu încrederea că acolo își vor găsi reconfirmarea valorilor pe care lumea aceasta „deschisă la nou” va ști cel mai bine să i le distorsioneze.
Și peste toate, dăruiți-le un duhovnic! Este cel mai frumos dar dintre toate.
Cu nădejde, pentru familii întărite,
Alina Mirică
Articol publicat în : Familia Ortodoxă
