IERTAREA
„De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7, 74)
Când am început aceste „Cuvinte”, tinere prieten, la primul din cele şapte nici nu te cunoşteam. Ştiam despre tine că exişti, că aspiri spre ceva ce lumea nu-ţi poate da, şi te-am chemat, ca pe fratele meu necunoscut, să-ţi arăt o cale nouă pe care să păşeşti.
Ţi-am vorbit despre Hristos şi despre Biserica Lui, despre un cer şi un pământ nou, despre moarte şi înviere şi, mai presus de toate, despre iubirea lui Iisus pentru tine.
Dar acum îţi spun frate, nu doar semen al meu; te iubesc, nu cu o iubire abstractă care îşi caută obiectul, ci cu iubirea care a găsit, fiindcă te cunosc şi eşti în inima mea, aşa cum şi eu sunt în inima ta.
Căci dacă ai venit aici ca să mă asculţi de mai multe ori, ai făcut-o pentru că ai auzit glasul lui Iisus, acel glas irezistibil care te-a trezit din amorţeala ta materialistă şi din letargia ateistă în care zăceai.
Ai auzit când Iisus ţi-a spus: „Vino la Mine!”. Şi când te-ai întors la el, ţi-a pus inel în degetul tău şi încălţăminte nouă în picioarele tale, şi pe umeri haina cea mai bună (Luca 15, 20-24).
Fiindcă veneai rănit şi sângerând. Erai oprimat de tot ceea ce învăţaseşi despre zeificarea materiei şi de toate interdicţiile ridicate în faţa căutărilor tale de către ateismul fetişizat. Înaintea ochilor tăi, orbi până atunci, s-a aprins o lumină mai ademenitoare decât orice cântec de sirenă al lumii. Şi ai lăsat departe în urma ta ţara de secetă a necredinţei şi roşcovele (Luca 15, 14-17) pe care le mâncaseşi până atunci. Ai uitat de dascălii tăi, care îţi spuneau că aceasta este singura hrană şi că fără de ea vei muri. Şi ai auzit atunci cuvântul lui Iisus, care îţi spunea: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
Prietene, când oare ai ajuns să te hrăneşti cu cuvântul lui Dumnezeu? Şi totuşi asta faci! Pentru acest cuvânt ai renunţat la odihna ta, la pacea ta comodă, ai înfruntat obstacole şi interdicţi şi ai venit aici, să te hrăneşti cu cuvântul lui Hristos. Cinste ţie, prietene! Dumnezeu îţi va dărui cuvântul şi harul Său, şi ţi-l va dărui din belşug, pentru că este scris: „Că oricine cere, ia; cel care caută, află; celui care bate, i se va deschide” (Matei 7, 8).
Pentru această cerere stăruitoare a ta, curajosul meu prieten, Iisus te va răsplăti. Fiindcă ai avut curajul să lupţi cu o obişnuinţă şi cu o inerţie care te făcuseră prizonierul lor; fiindcă ai avut curajul să rupi barajul interdicţiilor pe care ţi le-a impus, ca pe un baraj de netrecut, ideologia marxistă, crezând că postulatele de autoritate nu au nevoie de demonstraţie şi că autoritatea ar putea suplini credinţa; fiindcă ai avut curajul ca, o dată ieşit de sub servitutea acestor doctrine, să mergi spre ceea ce ţi se contura în faţă ca o iubire tangibilă. Şi cu cât ai înaintat, cu atât ai înţeles mai bine că această iubire infinită şi crucificată strălucea pentru tine, omule unic şi irepetabil, cum te-am mai numit cândva. Pentru acest curaj al tău ai primit iertarea.
Nu simţi oare în tine duhul acesta al dragostei, al liniştii care s-a instalat în sufletul tău, siguranţa cu care păşeşti pe noul drum al ascultării de Hristos? Este harul lui Dumnezeu, care vine la tine.
Mai întâi, acest har te vizitează rar. Atunci când, rugându-te, vei simţi un fior de o clipă trecându-ţi prin inimă, ca o bucurie inefabilă, atunci când, îngenuncheat fiind, vei simţi o duioşie inexplicabilă în suflet şi o nevoie imperioasă de a plânge, să ştii că te vizitează Harul.
Stăruieşte, prietene, şi Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui permanent.
Atunci vei cunoaşte starea de har continuă şi pacea interioară, a cărei sursă este iertarea acordată de Hristos şi care se preface într-o bucurie spirituală iradiind invizibil prin toţi porii fiinţei tale. Şi vei cunoaşte fericirea de a fi iertat şi de a ierta. Căci viaţa noastră este dură atâta vreme cât materia reprezintă cerul şi pământul nostru, iar duhul nostru rămâne orb atâta vreme cât ateismul este religia noastră. Şi dacă există totuşi ceva care te salvează, prietene, chiar în perioada chemării tale la Hristos, înainte ca sufletul tău să fi fost inundat de lumina credinţei, acel ceva este bucuria de a ierta şi a fi iertat. „La vie en commun est dure. Il faut savoir se faire pardonner” (Viaţa în comun este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat.). Nu numai să ierţi, ceea ce ţi-ar oferi satisfacţia orgolioasă a bunătăţii, ci să ştii să te faci iertat, ceea ce este echivalentul absolut al umilinţei [smereniei].
Îmi amintesc că ţi-am vorbit despre Iisus şi despre Biserica Lui ca despre o instituţie sfântă, ca despre o realitate spirituală pe pragul căreia te afli de mult. Dar abia acum ai reuşit să rupi zecile de fire invizibile ale unor concepţii care te trăgeau înapoi. Ţi-am vorbit despre bisericile presărate pe pământul acestei ţări, pe care călcăm cu picioare vesele sau îndurerate, şi ţi-am arătat că am rezistat prin veacuri de umilinţă, dar şi de slavă, prin credinţa noastră ortodoxă indestructibilă. Că dragostea de pământ şi legătura de sânge şi de limbă s-au exprimat în istoria vie, adevărată, prin bisericile ridicate de voievozi şi de pârcălabi – literă de piatră, pe care vremea nu o poate şterge. Iar dacă acum vedem o biserică dărâmată, pentru ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU!”, cu toată durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred că dărâmând biserici şi interzicând – în presă, în şcoli şi în inimi cuvântul lui Dumnezeu, L-au desfiinţat pe Acela din a Cărui milă trăim şi durăm.
Ţi-am vorbit de libertatea ta în Hristos şi despre cum trebuie s-o foloseşti. Ţi-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici viaţă, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele cunosc viaţa şi moartea, dar inconştient; dar tu, tinere, omule, cunoşti şi moartea şi viaţa şi, mai presus de ele, învierea, oricât ţi s-ar fi interzis să crezi în ea. Căci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la condiţia de simplă vieţuitoare, nici măcar la simpla condiţie de om, ci te-a ridicat deasupra condiţiei umane, când a zis: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17, 24).
Acestea sunt lucrurile pe care ţi le-am spus, tânărul meu prieten, şi multe asemenea, cu toate cuvintele lui Hristos. Şi pentru aceasta m-au urât fraţii mei, iar ţie ţi s-a interzis să vii să mă asculţi; ţie, care însetai după cuvântul lui Dumnezeu şi care voiai să ştii dacă eşti condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere. Ţi s-au închis porţile şi ţi s-au ridicat în faţă ziduri de oprelişti.
Ţie, care scriai într-una din scrisorile tale căci orice scrisoare de la unul dintre voi vă exprimă pe voi toţi – despre pornirea voastră de a căuta ceea ce transcede materia, de a depăşi imanentul astăzi zeificat, despre toată nădejdea voastră de a păşi pe calea adevărului şi despre bucuria de a-L fi întrezărit pe Cel ce Însuşi este Adevărul, Calea şi Viaţa.
Îmi scriai cu câteva zile în urmă: „Ce bucurie să auzi vorbindu-se despre Dumnezeu şi despre lume, alta decât cea a materiei, de la o catedră laică şi de către un profesor laic! Era un vis în care nu putea crede. Şi să înţelegi că omul acela laic era iluminat de un duh de credinţă pe care nu-l făcea cunoscut nu numai prin cuvinte, ci şi prin toată lumina care iradia din fiinţa lui. De aceea, aproape că vă invidiez pe voi, teologii, care ştiţi şi cunoaşteţi şi trăiţi ceea ce noi nu cunoaştem şi nu ştim, dar spre care întreaga noastră fiinţă aspiră”… Sau tu, tinere profesor de 35 de ani, care spuneai: „Mi-am petrecut toţi anii aceştia de învăţământ scoţând cu bâta elevii din biserici. Acum însă am înţeles ce-i aducea acolo şi de ce reveneau la biserică, iertându-mă. Înţeleg acum că dacă voi, nişte copii din anul întâi de Seminar, credeţi atât de tare şi ştiţi atâtea lucruri despre adâncurile fiinţei umane şi despre o lume pe care eu am interzis-o elevilor mei, eu trebuie să cred mai mult decât voi”.
Nu ne amintesc oare aceste cuvinte de convertirea lui Pavel de pe drumul Damascului? Căci, dacă admitem cu Albert Camus, că fiecare om trece măcar o dată în viaţă prin Muntele Măslinilor, tot aşa trebuie să admitem că fiecare dintre noi experimentează o dată drumul Damascului, când glasul lui Iisus răsună şi pentru noi: „Saule, Saule de ce Mă prigoneşti?… Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!” (Faptele Ap. 9, 4-5).
Nimeni nu este scutit de suferinţă. Dacă suferim, suferinţa să fie întru Hristos; dacă iertăm, să iertăm pentru Hristos! Dar adevărul să ne stea în faţă totdeauna. „Adevărul înaintea păcii”, cum îmi spunea un student de la Politehnică, auditor al acestor „Şapte cuvinte către tineri”; şi să înţelegem prin „pace” nu pacea lui Hristos de la Ioan 14, 27-29 , nici răstimpul între două războaie, cum îi plăcea să spună lui Nicolae Titulescu, ci acea comoditate sufletească şi materială pentru care călcăm în picioare principiile şi dreptatea, acea stare de toleranţă care ne ajută să ne culcăm în fiecare seară cu un compromis în inimă şi să ne trezim cu un compromis nou sub pernă.
….
Să ne rugăm pentru toţi fraţii noştri care ne iubesc şi care ne urăsc pe noi, care ne-au făcut bine şi rău, care ne-au iertat sau nu ne-au iertat. Noi toate să iertăm tuturor! Voi încheia, tinere prieten, acest ultim „Cuvânt” cu o spicuire din „Cuvântul” Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea Învierii în toate bisericile ortodoxe, Ziua Învierii şi bucuria noastră, a tuturor.
Atunci veţi afla că Hristos a înviat şi că noi toţi vom învia.
Când spun că veţi afla, înţeleg că inima şi sufletul vostru va descoperi plenar această certitudine care era de mult în voi şi în virtutea căreia sunteţi aici. „…De a lucrat cineva din ceasul întâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă; de a venit cineva în ceasul al treilea, mulţumit să prăznuiască; de a ajuns cineva în ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se; de a ajuns cineva în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea cea ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi. Pentru acesta intraţi toţi în biserica Domnului vostru; şi cei dintâi, ca şi cei din urmă luaţi plata. Înviat-a Hristos şi îngerii se bucură. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă”.