De fapt, toata lumea stie: omul este o faptura bolnava.

Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav.

Pacatul stramosesc, parintesc nu mai este un îndemn, o chemare, o ispita, ci pur si simplu o stare în care te nasti, ca si cum te-ai naste într-o casa cu un aer viciat, fara aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casa nematurata, neîngrijita.

Copilul care creste acolo nu stie ca exista aer curat, ca se poate trai si altfel.

El traieste așa si iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu stie sa-si aeriseasca încaperea în care va locui, nu stie sa faca lucrurile elementare de igiena, pentru ca n-a fost învatat.

Duhovniceste, suntem la fel.

Noi suntem niste oameni bolnavi duhovniceste.

Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la manastire astazi sunt crescuti în ateism, sau într-un crestinism de Pasti si de Craciun, de oua rosii si de cârnaciori.

 Si atunci, copilul asta când Îl descopera pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descopera este propria mizerie.

Nu se poate! e primul lucru pe care îl zice.

 Acest refuz de a descoperi ca sunt atât de mizerabil, ca sunt atât de nemernic e prima revelatie.

Daca nu am trait asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos.

 Si, de aici încolo, se fac trei bifurcatii de atitudini duhovnicesti.

Una, sa spui, sa te prefaci ca tu nu ai neputintele respective (Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu…).

Rezultatul va fi un un prefacut, un mincinos,un…

– Un ipocrit!

– Un ipocrit care va fi extrem de chinuit si va suferi extrem de tare, pentru ca tot timpul va trai cu frica ca o sa fie prins, ca o sa fie descoperit ca nu e chiar asa.

Va face gesturi exterioare foarte duhovnicesti, si launtric va fi chinuit de vinovatie si de rusine.

Si-l vom descoperi dupa o mare oboseala. Ipocritul este mereu obosit.

El e mereu foarte obosit, pentru ca toata energia e dusa sa nu cumva sa fie prins ca lucrurile nu stau asa cum … La început!

Pentru ca dupa aceea se poate acomoda, si-si da seama ca toti oamenii sunt ipocriti, ce nu-iplace la sine vede la celalalt.

O alta atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realitati nu de a le ascunde, ci pur si simplu de a le nega.

Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe maicute aleg calea asta), paranoicul (nu în sensulde boala grava), schizoidul.

Toate aceste nevroze pe care le traim noi, care vin din nefericirea de a fi asa cum suntem si din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi.

Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îsi va face canonul, va face rugaciuni în plus, o sa se duca în pelerinaj, o sa caute duhovnici mari, o sa umble dupa semne si minuni.

Aceasta pentru ca tot cauta pe cineva care sa-i spuna:

De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?

Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune parintele Rafail Noica.

Cel care-si construieste viata duhovniceasca peste o hazna pe care n-a curatat-o niciodata. Nu l-a învatat nimeni. N-a întâlnit oameni care sa-l ajute sa faca asta.

Si a treia cale, calea de mijloc, calea vindecarii, este asumarea neputintelor: Mi-e frica. Sunt fricosa. Sunt mincinoasa. Sunt violenta. Sunt invidioasa.

Sunt bolnava, Doamne, vindeca sufletul meu! Tu esti Doctorul sufletului meu!

 Atunci începe vindecarea! Si cel care te pastoreste pe cale, stie: acum ne ocupam de minciuna, acum de invidie, acum de frica, si fiecare aceasta neputinta, care e scrisa în noi, e scrisa în sinapsele noastre, trebuie dezvatata si învatata virtutea.

Cu aceeasi energie, eu pot sa-mi creez sinapse noi, sa am alte obiceiuri.

Si când va reactiona impulsul de a invidia pe cineva, omul duhovnicesc zice:

Doamne, asta e pacat!

Ajuta-ma! Miluieste-ma!

 Aceasta este calea.

Or, noi venim la manastire, mai ales cei care am venit dupa anii 90, venim dintr-un puseu emotional, venim dintr-un dor, din perceperea dorului asta firesc al omului de Dumnezeu, de împlinire, de sfintenie.

Am bagat-o în psihismul nostru, o traim numai la nivel psihic, si acolo suntem plini de evlavie, dar o evlavie pietista, care este alimentata de cântari sentimentale… Acum au si ele rolul lor, lucrarea lor, în psihologia duhovniceasca.

 Dar ele au un loc strict undeva, pe cale, si pe urma pedagogia te duce mai departe, nu te opresti aici.

Probabil ca sunt si suflete care se pot opri aici, si sunt cinstite cu ele însele si traiesc asa, acelea nu vor avea probleme.

Vor face fata vietii, dupa ce asculta un cântec de asta, se întaresc sa-si duca crucea.

Este greu, atunci, când vin la manastire doar dintr-un puseu de acesta emoțional.

Ca si în viata laica: daca eu sunt îndragostita de un tânar si el este îndragostit de mine, îndragosteala aceasta este o efervescenta a psihicului, emotii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea tin de psihismul nostru, dar n-are nici o legatura cu duhul nostru.

 Duhul nostru vrea pacea, vrea mântuirea, vrea iubirea de vrajmasi, vrea sa se sfinteasca.

 Nu poti sa-i spui unui tânar înfierbântat de dragoste, despre asta, atunci.

 Dar va veni vremea când el o sa spuna: Vai de mine! Dar minunea mea nu mai e minune!

 Si atunci trebuie sa-i spui: Uite, ai primit har, la cununie, sa descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta!

Ca minunea ta era proiectata, era construita, era rezultatul efervescentei hormonale si imaginative.

Asa se întâmpla si la manastire: primul lucru pe care-l traieste tânarul (sau mai putin tânarul) care intra în manastire este dezamagirea: Nu mi-as fi închipuit!

Eu credeam ca aici sunt numai sfinti! Nu mi-as fi închipuit! Nu mai am timp sa citesc nici un acatist! Citeam sapte pe zi, nu mai am timp sa citesc nici unul!

 Daca spalarea W.C.-ului tau, daca curatarea cartofilor pe care i ai mâncat tu cu surorile tale, daca aceste activitati nu fac cât un acatist, n-ai cum sa te bucuri.

Pentru ca acasa, acesti copii, fie stateau în camine, unde mâncau repede la cantina ceva, fie stateau la parinti, unde mama spala, mama calca, facea mâncare, și copilul statea la catedrala si citea acatiste si asculta muzica psaltica.

 Or,când intra în manastire, el trebuie sa învete.

Sunt copii care nu stiu care e deosebirea între rata si gâsca!

 Noi nu avem rate si gâste, dar asta este o cultura, sa stii ce e ace¬ea rata si ce e gâsca, cu ce se hraneste gâsca, cum ai grija de o pisica, cum ai grija de o vaca, cum îti faci patul, cum te culci, cum te scoli, cum te speli pe dinti, cum… asta cu spalatul pe dinti o stim toti!

Si atunci, drama de aici vine! Omul vine în manastire cu niste asteptari misticosentimentale.

 Si primul lucru pe care-l traiesc e moartea!

 Mor iluziile, moare lenea… avem o lene în noi, du-te, ia pe oricine si du-l la biserica, sa vezi: daca are 20, daca are 30, daca are 40 de ani, se uita dupa scaun, daca nu, măcar sa se rezeme putin de usorul usii.

Suntem obositi  înainte de a osteni!

Or, aici învatam osteneala, care e închinarea trupului!

De fapt, ce e viata într-o manastire, decât un model al vietii crestinesti?

Iată cum poate trai crestinul: si calugarul manânca, si calugarul gateste, si calugarul îsi ara pamântul sau îsi sapa pamântul la o floare, dar o face în Hristos, o face închinându-se.

Daca el traieste în slujbe fara de sfârsit si cineva trudeste sa-i faca mâncare, atuncea probabil ca se compenseaza: unul se roaga într-un fel si celalalt se roaga altfel.

Însa eu cred ca cei care doar se roaga ar trebui sa manânce doar pâine uscata.

Pentru ca altminteri, când o sa manânc eu prajitura asta buna pe care am mâncat-o noi astazi, si stiu ca eu am facut isihasm, iar sora mea sau fratele meu a facut prajitura, s-ar putea sa-mi stea în gât.

Eu sunt chemat sa fiu împreuna cu el.

Daca eu între timp am facut ceva, altceva, si suntem împreuna si facem pe rând toate, atunci lucrurile se schimba.

Mie mi se pare ca atunci când platesti un om sa-ti faca mâncare, cumva diminuezi maretia gatitului, a pregatirii mâncarii.

Pregatirea mâncarii este un gest liturgic, este un gest de slujire.

Asta ar trebui sa stie cel care gateste, si atunci el nu se va razvrati, daca el stie ca Liturghia lui e la fel de importanta ca a celui care este în biserica.

Maica Siluana Vlad

Comentarii

comments