D

De ce nu i-a oprit Dumnezeu mâna lui Adam?

Cum repetăm noi, în fiecare zi, păcatul din Rai?

Ce înseamnă, de fapt, „cunoștința binelui și răului”?

Ne aflăm astăzi în fața unei Taine care frământă sufletul omenesc încă de la zorii creației. Când citim primele pagini ale Cărții Facerii, privirea noastră rămâne adesea pironită asupra acelui moment dramatic din Rai, un moment care nu aparține doar unui trecut îndepărtat, ci se desfășoară, neîncetat, în interiorul fiecăruia dintre noi. Din imaginea pe care o avem în față se desprind trei întrebări fundamentale, trei frământări care cer nu doar un răspuns teologic, ci o cercetare profundă a inimii: Ce înseamnă, de fapt, „cunoștința binelui și răului”? De ce nu a oprit Dumnezeu mâna lui Adam? Și cum repetăm noi, în fiecare zi, păcatul din Rai?

Pentru a înțelege adâncimea acestei teme, trebuie mai întâi să ne dezbrăcăm de mentalitatea juridică sau strict rațională. Când Scriptura vorbește despre „pomul cunoștinței binelui și răului”, limba ebraică și întreaga tradiție patristică nu se referă la o simplă acumulare de informații teoretice. Dumnezeu nu l-a zidit pe om în ignoranță și nici nu i-a interzis accesul la înțelepciune. În limbaj biblic, „a cunoaște” înseamnă a experimenta, a trăi nemijlocit, a intra în uniune existențială cu un lucru.

În starea sa paradisiacă, omul cunoștea Binele în mod firesc, pentru că era ancorat în Dumnezeu — Izvorul tuturor bunătăților. Răul nu avea o existență proprie, de sine stătătoare, ci era doar o posibilitate, o umbră ce putea apărea prin refuzul Binelui. Prin urmare, „cunoștința binelui și răului” însemna intrarea omului în experiența autonomiei, încercarea de a stabili el însuși, independent de Ziditorul său, ce este bine și ce este rău. A mânca din pom nu era o simplă încălcare a unei reguli de nutriție, ci o declarație de independență ontologică: omul a vrut să devină dumnezeu, dar fără Dumnezeu. A vrut să cunoască răul trăindu-l, experimentând separația, golul și moartea.

Dar de ce nu i-a oprit Dumnezeu mâna lui Adam? Dacă Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor, de ce nu a intervenit în clipa în care brațul omului s-a întins spre rodul oprit? De ce nu a pus un zid de foc, de ce nu a încremenit acea mână?

Aici se descoperă măreția înfricoșătoare a iubirii divine. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, iar unul dintre atributele esențiale ale acestui chip este libertatea. Iubirea nu poate exista în lipsa libertății. Fără posibilitatea de a alege, fără libertatea de a spune „nu”, un „da” spus lui Dumnezeu nu ar fi avut nicio valoare duhovnicească. Un om manipulat sau împiedicat cu forța să păcătuiască ar fi fost doar un robot sofisticat, o marionetă pe o scenă cosmică.

Dumnezeu nu oprește mâna omului pentru că respectă infinit libertatea pe care i-a dăruit-o, chiar și atunci când știe că această libertate va fi folosită spre propria autodistrugere. Atotputernicia lui Dumnezeu se smerește în fața libertății umane. El nu forțează nicio inimă și nu se impune prin tiranie. Iubirea Lui este atât de mare încât preferă să rătăcească omul liber, asumându-și El Însuși, mai târziu, pe Crucea Golgotei, consecințele acestei alegeri greșite, decât să anuleze demnitatea de ființă liberă pe care i-a oferit-o.

Iar această libertate ne aduce direct în prezentul vieții noastre. Cum repetăm noi, în fiecare zi, păcatul din Rai?

Găsim adesea scuze și privim spre Adam cu o ușoară detașare, spunându-ne că noi nu am fi făcut la fel. Și totuși, tragedia din Eden se joacă în fiecare zi pe scena sufletului nostru. Repetăm păcatul lui Adam de fiecare dată când alegem autonomia în locul comuniunii. Când considerăm că mintea noastră, dorințele noastre și judecata noastră sunt supreme, ignorând voia lui Dumnezeu.

Îl repetăm atunci când privim la lucrurile din jur nu ca la niște daruri ale lui Dumnezeu care trebuie binecuvântate și oferite înapoi cu mulțumire, ci ca la niște obiecte de consum de care vrem să ne stăpânim egoist. Adam a privit pomul și a văzut că este „bun de mâncat și plăcut la vedere”. A fost privirea posesivă, privirea care nu mai vede Creatorul în spatele creației, ci doar propria plăcere imediată. Ori de câte ori cădem în patima lăcomiei, a mândriei sau a desfrânării, repetăm exact aceeași privire și aceeași întindere de mână.

Maimult, repetăm păcatul strămoșesc prin lipsa de pocăință și prin aruncarea vinei pe celălalt. Când Dumnezeu îl întreabă pe Adam ce a făcut, acesta nu spune „iartă-mă”, ci arată spre femeie: „Femeia pe care mi-ai dat-o Tu…”. Iar femeia arată spre șarpe. Niciunul nu își asumă greșeala; ambii acuză. În viața de zi cu zi, de câte ori nu facem la fel? Când greșim, găsim imediat vinovați: circumstanțele, societatea, familia sau chiar pe Dumnezeu Însuși. În loc să ne deschidem inima prin zdrobire și cerere de iertare, ne îmbrăcăm în haina autojustificării.

Adam și Eva s-au ascuns printre copaci de fața lui Dumnezeu. Noi ne ascundem astăzi în grijile vieții, în zgomotul lumii, în ecrane și preocupări trecătoare, doar pentru a nu ne întâlni cu privirea smerită a Hristosului care ne întreabă în taină: „Omule, unde ești?”.

Însă drumul nu se oprește la cădere. Dacă prin primul Adam am moștenit ruptura și moartea, prin al Doilea Adam, Iisus Hristos, ne este redeschisă poarta Raiului. Hristos nu a venit să ne anuleze libertatea, ci să o tămăduiască. În Taina Spovedaniei, pe Altarul Bisericii și în rugăciunea stăruitoare, ni se oferă posibilitatea de a nu mai întinde mâna spre rodul oprit al autonomiei, ci de a ne deschide brațele spre Hristos, Sursa Adevăratei Vieți.

Să cerem de la Domnul duhul smereniei, capacitatea de a ne recunoaște neputințele și curajul de a spune, în fiecare zi: „Doamne, nu voia mea, ci voia Ta să se facă!”. Amin.

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ai zidit pe om după chipul și asemănarea Ta și l-ai împodobit cu sfântul dar al libertății, caută cu milostivire spre noi, fiii Tăi cei slabi și rătăciți.

Recunoaștem înaintea Ta că de multe ori am întins mâna spre roadele amăgitoare ale acestei lumi, căutând o fericire lipsită de Tine și rănind prin mândria noastră legătura sfântă a iubirii Tale. Am căutat să fim proprii noștri stăpâni și ne-am aflat robi ai păcatului; ne-am ascuns de la Fața Ta în zgomotul grijilor și am aruncat vina asupra fraților noștri.

Te rugăm, Milostive Doamne, tămăduiește libertatea noastră bolnavă. Dă-ne duhul pocăinței, al smereniei și al înțelepciunii, ca să putem deosebi binele cel adevărat de amăgirea răului. Întoarce privirea noastră de la pofta cea deșartă spre frumusețea Ta cea nepieritoare. Nu ne lăsa să ne prăbușim în prăpastia autonomiei, ci trage-ne cu frânghiile dragostei Tale spre Sfânta Ta Biserică.

Așază în inimile noastre dorul de Tine, ca în fiecare zi să putem spune cu cuget curat: „Facă-se voia Ta!”. Că Tu ești Învierea, Viața și Tămăduirea sufletelor noastre, și Ție slavă Îți înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

0 Shares