P

Pelerinajele: căutarea lui Hristos sau turism religios?

Există locuri pe pământ în care omul simte, încă de la primii pași, că a intrat într-un spațiu încărcat de rugăciune, de istorie și de o prezență duhovnicească greu de descris în cuvinte. Muntele Athos, Ierusalimul, insula Egina, unde se află moaștele Sfântului Nectarie, precum și numeroasele mănăstiri ale Ortodoxiei atrag an de an mii de credincioși care pornesc la drum cu dorința de a se închina, de a se ruga și de a descoperi ceva din frumusețea vieții trăite în apropierea lui Dumnezeu.

Pelerinajul a fost dintotdeauna o formă de căutare duhovnicească. Omul pleacă de acasă, lasă pentru câteva zile grijile obișnuite, își schimbă ritmul vieții și se îndreaptă către un loc în care speră să găsească liniște, întărire și răspunsuri la întrebările care îl frământă. Uneori pleacă având în suflet o suferință pe care nu a putut să o împărtășească nimănui, alteori dorește să mulțumească pentru o binecuvântare primită sau să ceară ajutor pentru o încercare prin care trece. Sunt oameni care ajung într-o mănăstire după ani întregi de dor, oameni care au citit despre un sfânt, i-au cunoscut viața și au simțit că trebuie să ajungă cândva în locul în care acesta s-a rugat.

Toate acestea dau pelerinajului o frumusețe aparte. Există însă o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem înainte de a porni la drum, dar mai ales după ce ne întoarcem: ce căutăm, de fapt, în aceste locuri?

În ultimii ani, pelerinajele au căpătat uneori forma unor excursii religioase în care programul este atât de încărcat, încât omul abia mai are timp să se oprească și să se roage. Dimineața vizitează o mănăstire, apoi urmează alta, se trece prin mai multe localități, se fotografiază icoane, biserici, moaște și peisaje, iar seara participanții se întorc la locul de cazare obosiți după o zi întreagă de deplasări. A doua zi începe un nou traseu, cu alte obiective și alte opriri, până când toate locurile prevăzute în program au fost bifate.

La final, fiecare se întoarce acasă cu un număr impresionant de fotografii și cu povestea unei călătorii reușite. Dar oare a avut loc și o întâlnire cu Dumnezeu? A existat un moment în care omul să fi stat în liniște, să-și fi cercetat conștiința și să fi vorbit sincer cu Hristos despre viața lui?

Nu este nimic rău în a vizita mai multe mănăstiri sau în a admira frumusețea unor locuri încărcate de istorie. Nici fotografiile nu sunt o problemă în sine, pentru că ele pot păstra amintirea unor momente prețioase. Dificultatea apare atunci când imaginea ia locul trăirii, iar dorința de a vedea cât mai multe ajunge să fie mai puternică decât dorința de a înțelege ceea ce vedem.

Putem ajunge la Muntele Athos, putem trece pragul unor mănăstiri cu o tradiție duhovnicească impresionantă, putem asculta cântarea călugărilor și ne putem închina înaintea icoanelor făcătoare de minuni, dar toate acestea nu garantează, prin ele însele, schimbarea vieții noastre. Un om poate petrece câteva zile într-un loc în care se roagă neîncetat sute de monahi și să se întoarcă acasă cu aceeași nerăbdare, cu aceleași judecăți și cu aceeași lipsă de iertare pe care le avea înainte de plecare.

Poate că a fost impresionat de liniștea mănăstirii, de frumusețea slujbelor sau de rânduiala monahală, însă, dacă după întoarcere continuă să vorbească aspru cu cei din familie, să-și disprețuiască aproapele și să refuze orice împăcare, trebuie să se întrebe ce a înțeles din experiența trăită acolo.

Un alt fenomen care merită privit cu atenție este dorința unor pelerini de a ajunge neapărat la duhovnici cunoscuți, la părinți despre care au auzit că au darul sfatului sau la monahi deveniți renumiți în lumea ortodoxă. Este firesc să căutăm un om cu experiență duhovnicească, să dorim să primim un cuvânt de folos și să ne lăsăm îndrumați de cineva care a dobândit în timp o anumită maturitate spirituală. Există multă binecuvântare într-o asemenea întâlnire, mai ales atunci când omul vine cu smerenie și cu dorința sinceră de a-și îndrepta viața.

Totuși, uneori, căutarea unui duhovnic renumit ajunge să semene cu dorința de a întâlni o persoană celebră. Oamenii se interesează dacă părintele este disponibil, dacă pot obține o fotografie împreună, dacă vor reuși să ajungă în apropierea lui și dacă vor putea povesti ulterior despre întâlnirea avută. Se adună mărturii, fotografii și impresii, iar numele duhovnicului ajunge să fie mai prezent în discuții decât cuvântul pe care acesta l-a transmis.

Dar ce folos avem dacă întâlnim un om al rugăciunii și plecăm de lângă el fără să punem în practică niciunul dintre sfaturile primite? Ce folos dacă ne emoționăm ascultând despre smerenie, dar continuăm să ne considerăm superiori celor din jur? Ce folos dacă admirăm viața unui monah care a renunțat la multe pentru Hristos, în timp ce noi nu suntem în stare să renunțăm nici măcar la o supărare veche?

Să privim și către Ierusalim, locul în care Mântuitorul a pătimit, a fost răstignit și a înviat. Pentru un creștin ortodox, întâlnirea cu aceste locuri are o încărcătură spirituală extraordinară. Să pășești pe drumurile pe care a mers Hristos, să te închini la Sfântul Mormânt și să participi la slujbele din cetatea sfântă poate deveni o experiență de neuitat.

Dar nici măcar apropierea fizică de locurile Patimilor nu ne scutește de întrebarea esențială: am înțeles ceva din jertfa lui Hristos? Dacă ne-am închinat la Sfântul Mormânt, dar nu putem ierta un om care ne-a greșit, dacă am vărsat lacrimi în fața locului răstignirii, dar continuăm să rănim prin cuvintele și comportamentul nostru, atunci trebuie să ne întrebăm cât de adânc a pătruns în noi mesajul Evangheliei.

Putem ajunge în locul în care Hristos a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”, iar după întoarcerea acasă să refuzăm orice împăcare cu cineva din propria familie. Putem să ne închinăm la locul Învierii, dar să păstrăm în suflet resentimente, invidii și dorința de a avea întotdeauna dreptate. Contradicția aceasta ar trebui să ne pună pe gânduri.

La fel se întâmplă atunci când ajungem la Egina, înaintea moaștelor Sfântului Nectarie. Mulți credincioși merg acolo cu rugăciuni pentru sănătate, pentru familie și pentru cei aflați în suferință. Unii poartă în suflet ani de durere și găsesc în apropierea sfântului o mângâiere pe care nu au reușit să o afle în altă parte. Este o bucurie să vezi oameni care se roagă cu lacrimi și care își pun nădejdea în mijlocirea sfinților.

Dar Sfântul Nectarie nu este doar un nume către care ne îndreptăm atunci când avem nevoie de ajutor. Viața lui ne vorbește despre răbdare, smerenie și puterea de a nu răspunde răului cu rău. A fost nedreptățit, defăimat și îndepărtat din locuri în care slujise cu devotament, însă nu și-a transformat suferința într-o dorință de răzbunare. Dacă mergem la mormântul său, îi cerem ajutorul și ne întoarcem acasă incapabili să suportăm o nedreptate fără să ne răzbunăm, oare am înțeles cu adevărat ce ne învață viața acestui sfânt?

Aici se află una dintre cele mai mari provocări ale pelerinajului: să nu ne mulțumim cu întâlnirea exterioară cu locurile sfinte, ci să căutăm să descoperim ce ne cere Dumnezeu prin această experiență.

Uneori, cel mai folositor lucru pe care îl putem aduce dintr-o mănăstire nu este o fotografie cu o icoană sau un obiect de la pangar, ci un gând care ne urmărește mult timp după plecare. Poate am văzut un monah bătrân care își îndeplinea ascultarea fără să caute atenția nimănui, iar comportamentul lui ne-a făcut să ne rușinăm de mândria noastră. Poate am participat la o slujbă în care oamenii se rugau în liniște și am înțeles cât de mult ne-am îndepărtat de rugăciunea personală. Poate am ascultat un cuvânt despre iertare și ne-am amintit de cineva pe care îl ținem departe de sufletul nostru de ani întregi.

Acestea sunt momentele în care pelerinajul începe să lucreze cu adevărat în om.

Există și o responsabilitate a celor care organizează asemenea călătorii. Un pelerinaj nu ar trebui gândit exclusiv după numărul obiectivelor vizitate sau după cât de bogat pare programul. Un traseu care oferă timp pentru participarea la Sfânta Liturghie, pentru rugăciune, pentru liniște și pentru câteva explicații duhovnicești poate fi mult mai folositor decât o călătorie în care participanții sunt purtați dintr-un loc în altul fără să aibă răgazul de a înțelege ceea ce văd. Organizatorii și însoțitorii de grup pot contribui mult la păstrarea caracterului duhovnicesc al pelerinajului, dacă nu reduc totul la transport, cazare și vizitarea unor obiective.

Nici pelerinul nu trebuie să plece la drum cu pretenția că va avea parte de o experiență extraordinară la fiecare oprire. Uneori, o zi întreagă într-o mănăstire poate trece fără întâmplări spectaculoase, fără întâlniri cu părinți renumiți și fără emoții puternice. Poate că tocmai liniștea acelui loc îi oferă omului ocazia să-și audă pentru prima dată după multă vreme propriile gânduri și să înțeleagă cât de multă tulburare poartă în suflet.

Pelerinajul nu este o competiție în care câștigă cel care a vizitat cele mai multe mănăstiri, s-a închinat la cele mai multe moaște sau a adunat cele mai multe binecuvântări fotografiate. Nici nu putem măsura apropierea de Dumnezeu după numărul țărilor în care am ajuns sau după lungimea traseelor parcurse.

Putem merge departe pentru a-L căuta pe Dumnezeu și putem descoperi, după întoarcere, că El ne aștepta în lucrurile pe care le-am neglijat acasă: în rugăciunea pe care am abandonat-o, în părintele pe care nu l-am mai vizitat, în omul pe care am refuzat să-l iert sau în suferința aproapelui căreia nu i-am acordat atenție.

Poate că adevărata măsură a unui pelerinaj se vede abia după câteva săptămâni, când viața revine la ritmul ei obișnuit. Atunci se observă dacă am devenit mai răbdători, dacă am învățat să ne stăpânim vorbele, dacă ne-am apropiat de familie, dacă suntem mai atenți la suferința celorlalți și dacă am găsit curajul de a ne recunoaște propriile greșeli. Locurile sfinte rămân în urmă, dar ceea ce am primit acolo ar trebui să continue să lucreze în noi.

Să nu uităm că Dumnezeu nu locuiește doar în locurile îndepărtate pe care le vizităm cu atâta emoție. Îl întâlnim și în biserica din cartierul nostru, la Sfânta Liturghie de duminică, în rugăciunea rostită în taina casei, în omul flămând căruia îi oferim o bucată de pâine și în cel care așteaptă de la noi un cuvânt bun.

Muntele Athos, Ierusalimul, Egina și toate celelalte locuri sfinte merită să fie căutate cu evlavie, dar drumul către ele ar trebui să ne învețe să-L căutăm pe Hristos și după ce ne întoarcem. Altfel, riscăm să parcurgem mii de kilometri fără să facem nici măcar câțiva pași către propria noastră îndreptare.

Poate că, înainte de următorul pelerinaj, ar trebui să ne întrebăm ce anume dorim să schimbăm în viața noastră și pentru ce ne rugăm să primim ajutor. Iar la întoarcere, în loc să ne grăbim să povestim câte locuri am vizitat, să ne cercetăm puțin sufletul și să vedem dacă am adus acasă ceva din duhul acelor locuri.

Pentru că un pelerinaj adevărat nu se încheie atunci când autocarul ajunge în fața casei, ci continuă în felul în care omul alege să trăiască după ce s-a întors.

0 Shares