Există zile în viața Bisericii în care liniștea rugăciunii pare să ne apropie mai mult de cer, iar gândurile noastre se întorc, aproape fără să ne dăm seama, către oamenii care au făcut parte din viața noastră și care astăzi nu mai sunt printre noi. Sâmbăta Moșilor de toamnă este una dintre aceste zile, când bisericile se umplu de credincioși care aduc pomelnice, colivă și lumânări, purtând în inimă numele celor pe care i-au iubit și pe care moartea i-a despărțit vremelnic de ei.
În această zi, fiecare nume trecut pe un pomelnic ascunde o poveste. Acolo se află părinți care și-au crescut copiii cu multă trudă, bunici care au ținut familia unită, soți și soții care au împărțit aceeași casă și aceleași bucurii, frați, surori, prieteni și oameni care, la un moment dat, au trecut prin viața noastră și ne-au lăsat amintiri pe care timpul nu le poate șterge. Pentru fiecare dintre ei aprindem o lumânare și rostim o rugăciune, cerând lui Dumnezeu să le odihnească sufletele acolo unde nu mai este durere, nici întristare, nici suspin.
Biserica nu îi uită pe cei adormiți, pentru că iubirea nu se încheie odată cu moartea.
Aceasta este una dintre cele mai frumoase învățături ale credinței noastre. În fața morții, omul simte neputința de a mai face ceva pentru cel plecat. Nu îi mai poate vorbi, nu îi mai poate strânge mâna, nu îi mai poate pregăti masa și nici nu îi mai poate cere iertare pentru cuvintele rostite cândva la mânie. Rămâne însă rugăciunea, această legătură tainică prin care dragostea continuă să se manifeste dincolo de hotarul mormântului.
Moartea desparte trupurile, dar Biserica mărturisește că legătura dintre cei vii și cei adormiți nu este anulată. În Hristos, toți suntem chemați la viața cea veșnică, iar pomenirea celor plecați devine o lucrare a iubirii și a nădejdii în înviere.
De aceea, sâmbăta este rânduită în mod deosebit pentru pomenirea celor adormiți. Ea ne amintește de ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a stat cu trupul în mormânt, înainte de Învierea Sa cea de a treia zi. Chiar și în această zi a tăcerii mormântului, Biserica vede începutul biruinței asupra morții, pentru că Hristos a coborât în iad ca să zdrobească puterea lui și să deschidă omenirii calea către viața veșnică.
Coliva, lumânarea și rugăciunea – mărturisirea credinței în înviere
Atunci când pregătim coliva pentru cei adormiți, poate că ne gândim mai întâi la un obicei pe care l-am moștenit de la părinți și bunici. Învățătura ei este însă mult mai adâncă, fiind legată chiar de cuvintele Mântuitorului: „Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24).
Bobul de grâu este așezat în pământ, pare că dispare și se pierde, dar din el răsare o viață nouă. Tot astfel, trupul omului este așezat în mormânt, unde se întoarce în țărâna din care a fost zidit, însă credința noastră nu se oprește la imaginea mormântului. Așteptăm învierea morților și viața veacului ce va să fie, după cum mărturisim în Crez.
Coliva devine astfel o mărturisire tăcută a nădejdii noastre, iar lumânarea aprinsă amintește de lumina lui Hristos, care luminează întunericul morții. Nu obiectele în sine au puterea de a schimba starea celor adormiți, ci rugăciunea Bisericii, mila lui Dumnezeu și iubirea cu care ne apropiem de această pomenire.
Să nu transformăm, așadar, această zi într-o simplă pregătire de pachete și într-o preocupare pentru ceea ce trebuie să împărțim. Coliva, colacii și celelalte daruri își găsesc adevăratul rost atunci când sunt însoțite de rugăciune, de milostenie și de o inimă smerită. Dumnezeu privește mai întâi la dragostea cu care facem aceste lucruri, nu la valoarea celor așezate pe masă.
Ne rugăm și pentru cei pe care nu-i mai pomenește nimeni
Unul dintre cele mai mișcătoare aspecte ale pomenirii din această zi este faptul că Biserica nu se roagă numai pentru rudele și apropiații noștri. În rugăciunea ei îi cuprinde pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții veșnice, inclusiv pe cei care nu mai au pe nimeni să le rostească numele.
Să ne gândim câți oameni au trăit cândva pe acest pământ, câți au avut familii, case, copii și prieteni, câți au muncit, au suferit, au iubit și au sperat, iar astăzi nu mai știe nimeni unde le sunt mormintele. Au existat oameni care au murit departe de casă, soldați căzuți pe câmpurile de luptă, oameni răpuși de boli sau de nenorociri, persoane care și-au încheiat viața în singurătate, fără ca cineva să le fie alături în ultimele clipe.
Poate că printre ei se află și oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar care au nevoie de rugăciunea noastră, așa cum și noi vom avea nevoie, cândva, de rugăciunea celor care vor rămâne după plecarea noastră.
Când preotul rostește rugăciunile pentru cei adormiți, nu există o familie mai vrednică de pomenire decât alta și nici o categorie de oameni care să fie exclusă din iubirea Bisericii. În fața lui Dumnezeu, fiecare suflet este cunoscut, iar mila Sa nu poate fi măsurată după criteriile noastre omenești.
De aceea, în această sâmbătă, să ne amintim și de cei uitați, de cei pentru care nu se mai aprinde nicio lumânare și al căror nume nu se mai găsește pe niciun pomelnic. Să cerem lui Dumnezeu să-i primească în iubirea Sa, după judecata și mila Lui.
Cât de des ne amintim de cei care ne-au dat viață?
Trăim într-o vreme în care oamenii sunt prinși în alergarea zilnică, preocupați de serviciu, de griji, de bani și de problemele familiei. Uneori trec săptămâni și luni fără să mai ajungem la cimitir, iar amintirea celor plecați rămâne undeva în adâncul sufletului, acoperită de alte preocupări.
Vă recomandăm
Fetita care vrea sa ajunga in Rai - Amy Le Feuvre
18,00 lei15,30 lei -15%
Ne amintim de părinții noștri atunci când găsim o fotografie veche, când trecem prin fața casei în care am copilărit sau când auzim o melodie pe care o ascultau odinioară. Ne întoarcem cu gândul la mama care ne aștepta seara, la tata care muncea până târziu, la bunicii care ne primeau în prag cu bucurie și la mesele de familie în jurul cărora se adunau toți cei dragi.
Abia după plecarea lor înțelegem cât de mult însemnau acele lucruri simple, pe care atunci le consideram firești. O casă poate rămâne în picioare, fotografiile pot fi păstrate într-un sertar, iar obiectele celor plecați pot rămâne ani întregi la locul lor, însă glasul lor nu-l mai auzim și nici sfaturile pe care ni le ofereau nu le mai putem cere.
Moșii de toamnă ne oferă prilejul să ne întoarcem cu recunoștință către cei care au fost înaintea noastră și să ne întrebăm dacă am păstrat vie moștenirea lor sufletească. Poate că nu am avut întotdeauna o relație ușoară cu părinții, poate că au existat neînțelegeri și cuvinte care ne-au rănit, dar acum îi putem încredința lui Dumnezeu, cerându-I să le dăruiască odihnă și iertare.
Iar dacă mai avem părinții în viață, această zi ar trebui să ne îndemne să le arătăm dragostea cât încă îi putem îmbrățișa, să-i vizităm și să le ascultăm poveștile, pentru că vine o vreme când singurul lucru pe care îl mai putem face este să le pomenim numele înaintea Sfântului Altar.
Să nu confundăm pomenirea cu risipa
În ultimii ani, în jurul zilelor de pomenire s-au adunat numeroase obiceiuri, iar uneori pregătirea celor necesare ajunge să fie mai importantă decât rugăciunea pentru cei adormiți. Unii oameni se îngrijorează dacă au pregătit suficiente pachete, dacă au cumpărat lucrurile potrivite sau dacă au respectat toate tradițiile locului. Se cheltuiesc sume mari, iar familiile ajung uneori să se întreacă în ceea ce oferă.
Or, pomenirea creștină nu trebuie transformată într-o demonstrație de avere și nici într-o obligație care apasă asupra celor rămași în viață. Milostenia trebuie făcută cu măsură și după puterea fiecăruia, iar un dar modest, oferit unui om nevoiaș cu dragoste și discreție, poate avea o valoare duhovnicească mult mai mare decât o masă îmbelșugată pregătită doar pentru a fi văzută de ceilalți.
Dacă vrem să facem ceva cu adevărat folositor pentru cei adormiți, să mergem la Sfânta Liturghie, să dăm pomelnic, să participăm la parastas, să aprindem o lumânare și să oferim un ajutor cuiva care trece printr-o perioadă grea. Să nu uităm nici de omul singur, de bătrânul care nu mai are pe nimeni, de familia care nu-și poate asigura cele necesare traiului și de bolnavul care așteaptă o mână întinsă.
În felul acesta, pomenirea celor plecați se transformă și într-o faptă de iubire față de cei care trăiesc, iar binele făcut în numele celor adormiți devine o mărturie a credinței noastre.
Ce vom lăsa în urma noastră?
Într-o zi, fiecare dintre noi va deveni un nume rostit la Sfânta Liturghie, o fotografie așezată într-un album și o amintire păstrată în inimile celor care ne-au cunoscut. Casele în care locuim vor avea alți proprietari, lucrurile pe care le-am adunat vor ajunge în alte mâini, iar locul nostru de muncă va fi ocupat de altcineva. Viața își va continua cursul, așa cum a făcut-o întotdeauna.
Ceea ce putem lăsa în urma noastră este însă mult mai important decât lucrurile pe care le-am strâns. Un copil crescut în credință, o faptă bună făcută la vremea potrivită, un om ajutat atunci când nu mai avea nicio speranță, o iertare oferită cu sinceritate și o rugăciune învățată de la părinți pot rămâne vii mult timp după ce noi nu vom mai fi.
Să nu așteptăm să ajungem în fața propriului mormânt pentru a înțelege cât de importantă este rugăciunea. Să ne apropiem de Dumnezeu cât încă avem vreme, să ne împăcăm cu cei cu care suntem certați și să învățăm să prețuim oamenii pe care îi avem alături.
Moșii de toamnă nu sunt doar o zi în care ne întoarcem privirea către trecut, ci și un prilej de a ne cerceta propria viață, amintindu-ne că suntem trecători prin această lume și că fiecare zi primită de la Dumnezeu este o șansă de a ne pregăti pentru întâlnirea cu El.
În această sâmbătă, când vom intra în biserică și vom așeza pomelnicul pe masa pregătită pentru pomenire, să nu rostim numele celor adormiți în grabă. Să ne gândim la fiecare dintre ei, la chipul lor, la dragostea pe care ne-au purtat-o și la tot ceea ce am primit prin ei. Să ne rugăm cu credință, lăsându-i în grija lui Dumnezeu, Care cunoaște inimile și judecă fiecare suflet cu dreptate și milă.
Iar când vom ieși din biserică, să luăm cu noi ceva din liniștea rugăciunii și să nu uităm că dragostea adevărată nu se măsoară numai prin ceea ce oferim celor vii, ci și prin grija cu care îi pomenim pe cei adormiți.
Veșnica lor pomenire din neam în neam!
