M

Maica Domnului și copiii noștri. Îi aducem la Biserică, dar îi învățăm să-L caute pe Dumnezeu?

De la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului până la responsabilitatea părinților de a crește copii care să nu uite drumul către Dumnezeu.

În fiecare an, la 21 noiembrie, Biserica Ortodoxă prăznuiește Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, amintindu-ne de momentul în care Sfânta Fecioară Maria, având doar trei ani, a fost adusă la Templul din Ierusalim de părinții săi, drepții Ioachim și Ana. Cei doi primiseră copilul ca dar de la Dumnezeu și împliniseră făgăduința făcută înainte de nașterea ei, încredințând-o unei vieți închinate Domnului.

Este o sărbătoare plină de frumusețe duhovnicească, dar și una care ne pune înainte o întrebare pe care familiile creștine ar trebui să și-o adreseze mult mai des: ce facem noi astăzi pentru ca propriii copii să-L cunoască pe Dumnezeu și să-și dorească să rămână aproape de El?

Îi botezăm, îi ducem la biserică atunci când sunt mici, îi învățăm să facă semnul Sfintei Cruci și îi așezăm în fața icoanelor atunci când ne rugăm. Toate acestea au rostul lor și reprezintă începuturi importante în viața unui copil. Dar anii trec, copilul crește, începe să pună întrebări, să observe lumea din jur și să-și formeze propriile convingeri. Atunci se vede dacă ceea ce a primit în familie a prins rădăcini sau dacă a rămas doar o deprindere legată de copilărie.

Părinții pot arăta drumul, dar nu pot crede în locul copiilor

Ioachim și Ana nu au privit copilul primit de la Dumnezeu ca pe o simplă împlinire a unei dorințe personale. Tradiția Bisericii ne păstrează amintirea făgăduinței lor și a momentului în care au adus-o pe Maria la Templu, încredințând-o lui Dumnezeu.

În această imagine se află un înțeles pe care ar trebui să-l păstrăm viu în familiile noastre: copilul nu este proprietatea părinților, iar viața lui nu trebuie transformată într-un proiect prin care aceștia își împlinesc propriile ambiții, temeri sau dorințe.

Părinții au datoria să-l crească, să-l ocrotească, să-l învețe ce este binele și să-i ofere repere morale și duhovnicești. Au responsabilitatea de a-i vorbi despre Dumnezeu, de a-l însoți la biserică și de a-i explica înțelesul rugăciunii, dar trebuie să înțeleagă și că, la un moment dat, copilul va trebui să-și asume personal credința.

Un copil poate învăța rugăciunile pe de rost fără să înțeleagă ce înseamnă rugăciunea. Poate merge duminică de duminică la biserică, dar să nu descopere niciodată bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Poate cunoaște multe reguli religioase și totuși să nu înțeleagă de ce trebuie să fie bun cu aproapele său, de ce trebuie să ierte sau de ce nu este îngăduit să-și bată joc de omul aflat în suferință.

Aici începe adevărata responsabilitate a familiei. Nu este suficient să-i spunem copilului ce trebuie să facă, dacă prin propriul nostru comportament îi arătăm contrariul.

Copiii învață credința mai ales din ceea ce văd acasă

Să ne imaginăm un copil care își vede părinții rugându-se dimineața, care îi observă făcând semnul Sfintei Cruci înainte de masă și care îi însoțește duminica la Sfânta Liturghie. Pentru el, credința devine parte firească a vieții de familie.

Dar să ne imaginăm și o altă situație: același copil își vede părinții mergând la biserică, aprinzând lumânări și vorbind despre Dumnezeu, însă, odată întorși acasă, îi aude jignindu-se, certându-se pentru lucruri mărunte, judecându-i pe vecini și vorbind cu dispreț despre oamenii care nu au aceeași situație materială.

Ce va înțelege copilul din această contradicție?

Va învăța că religia aparține duminicii, în timp ce restul săptămânii poate fi trăit după alte reguli. Va ajunge să creadă că poți fi credincios fără să fii obligat să fii și un om mai bun, că poți rosti rugăciuni fără să-ți pese de suferința celui de lângă tine.

Nu trebuie să ne mirăm mai târziu dacă un asemenea copil ajunge să se îndepărteze de Biserică. Poate că nu a respins credința în Dumnezeu, ci imaginea contradictorie pe care noi i-am oferit-o despre ea.

De aceea, sărbătoarea de astăzi ne cheamă și la o cercetare a propriei vieți. Ce fel de Dumnezeu descoperă copiii noștri atunci când se uită la noi? Un Dumnezeu al iubirii, al iertării și al adevărului sau un Dumnezeu despre care vorbim numai atunci când avem nevoie de ajutor?

Nu putem păstra copiii lângă Dumnezeu prin frică

Există părinți care se tem că odraslele lor se vor îndepărta de credință și încearcă să prevină acest lucru prin interdicții, amenințări și reproșuri. Orice întrebare este privită ca o dovadă de necredință, orice îndoială devine motiv de ceartă, iar orice dorință de independență este interpretată drept o îndepărtare de Dumnezeu.

O asemenea atitudine poate provoca tocmai rezultatul de care părinții se tem.

Credința nu poate fi transmisă asemenea unei reguli administrative, pe care copilul trebuie să o respecte pentru a evita pedeapsa. Dumnezeu nu ne cheamă la o relație construită pe constrângere, iar dragostea față de El nu se formează prin amenințări.

Atunci când un adolescent întreabă de ce trebuie să meargă la biserică, părintele ar trebui să aibă răbdarea de a-i explica, nu să închidă discuția printr-o poruncă. Când copilul observă nedreptăți sau contradicții în comportamentul unor oameni care se declară credincioși, este nevoie să discutăm sincer cu el, fără să justificăm automat orice greșeală.

Nu trebuie să ne fie teamă de întrebările copiilor. Ar trebui să ne fie mai teamă de momentul în care nu vor mai avea încredere să ni le adreseze.

Un copil care poate vorbi deschis cu părinții despre ceea ce îl frământă are șansa să descopere că Biserica nu este un loc în care trebuie să-și ascundă nelămuririle, ci comunitatea în care poate căuta răspunsuri, îndrumare și apropiere de Dumnezeu.

Ce se întâmplă când copilul pleacă de acasă?

Vine vremea în care copiii cresc, își aleg studiile, își găsesc un loc de muncă și pleacă uneori în alte orașe sau în alte țări. Pentru multe familii, aceasta este o perioadă dificilă, mai ales atunci când părinții se tem că distanța îi va îndepărta și de credința în care au fost crescuți.

Unii pleacă pentru studii, alții pentru a-și construi un viitor profesional, iar alții ajung să trăiască departe de familie din motive pe care viața le aduce fără să le putem controla. Nu plecarea în sine ar trebui să ne îngrijoreze, ci întrebarea dacă am reușit să le oferim rădăcini suficient de puternice pentru a-și păstra credința și atunci când nu mai suntem lângă ei.

Dacă un copil a învățat să se roage numai pentru că mama îi amintea în fiecare seară, ce se va întâmpla atunci când va locui singur? Dacă mergea la biserică doar pentru că îl duceau părinții, va simți vreodată nevoia să caute singur o comunitate creștină? Dacă nu a înțeles niciodată rostul credinței în viața lui, cum va proceda atunci când va întâlni oameni care îi vor propune alte valori?

Nu avem dreptul să pretindem că putem controla toate alegerile copiilor noștri. Putem însă să ne rugăm pentru ei, să le fim aproape și să le păstrăm deschisă ușa casei și a inimii, fără să transformăm fiecare discuție într-un reproș.

Uneori, un copil plecat departe își amintește de Dumnezeu tocmai printr-un gest simplu din copilărie: rugăciunea rostită împreună cu mama, icoana din camera în care a crescut, lumânarea aprinsă în seara unei încercări sau drumul făcut alături de tatăl său către biserică. Lucrurile acestea pot rămâne în suflet multă vreme, chiar și atunci când omul trece prin perioade de îndepărtare.

Nu știm întotdeauna când și cum se vor întoarce copiii noștri la o viață duhovnicească mai apropiată de Biserică, dar avem datoria să nu încetăm să-i iubim și să ne rugăm pentru ei.

Maica Domnului, ocrotitoarea mamelor și a copiilor

În ziua acestui praznic, privim către Maica Domnului și îi cerem ajutorul pentru familiile noastre, pentru mamele care își cresc copiii cu multă osteneală, pentru părinții care se tem de viitorul lor și pentru tinerii care încearcă să-și găsească locul într-o lume plină de încercări.

Maica Domnului a cunoscut bucuria maternității, dar și durerea pe care nicio mamă nu și-ar dori să o trăiască. L-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu în brațe, L-a crescut și L-a însoțit în tăcere până la picioarele Crucii. În apropierea ei găsim un model de iubire, ascultare și încredere în Dumnezeu.

Să-i cerem să ne ajute să fim părinți mai răbdători, să nu ne lăsăm conduși de frică și să nu uităm că fiecare copil are nevoie de dragoste, de îndrumare și de un exemplu viu de credință.

Să ne întrebăm, în această zi de sărbătoare, dacă am făcut din casele noastre locuri în care Dumnezeu este primit cu bucurie, dacă rugăciunea are un loc firesc în viața familiei și dacă cei mici au văzut în noi oameni care încearcă să trăiască ceea ce mărturisesc.

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului ne amintește că viața închinată lui Dumnezeu începe cu o deschidere a inimii și se continuă printr-o întreagă viață de apropiere de El.

Să nu ne mulțumim doar cu gândul că ne-am dus copiii la biserică atunci când erau mici. Să ne rugăm să ajungă să-L caute pe Dumnezeu și atunci când vor fi mari, când vor lua singuri hotărâri și când nimeni nu va mai sta lângă ei pentru a le spune ce au de făcut.

Iar dacă într-o zi vor avea nevoie să se întoarcă, să găsească în casa părintească aceeași icoană, aceeași rugăciune și aceeași dragoste care nu i-a părăsit niciodată.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotește familiile noastre, luminează mintea copiilor noștri și ajută-ne să-i creștem în credință, în iubire și în adevăr, pentru ca, oriunde i-ar purta pașii vieții, să nu uite niciodată drumul către Fiul tău! Amin.

0 Shares