Există o schimbare care se petrece uneori în felul în care oamenii se raportează la Biserică și care ar trebui să ne dea de gândit. Intrăm într-o biserică pentru a boteza un copil, pentru a ne cununa, pentru a pomeni pe cineva drag sau pentru a participa la o sărbătoare religioasă, dar, înainte de a ne întreba ce înseamnă acel moment înaintea lui Dumnezeu, începem să discutăm despre program, fotografii, muzică, decor, durata slujbei, preferințele invitaților și toate acele detalii care fac parte din organizarea unui eveniment. Treptat, ceea ce ar trebui să fie o întâlnire cu Dumnezeu ajunge să fie tratat asemenea unei manifestări pe care o comandăm, o pregătim și o evaluăm în funcție de cât de mulțumiți am plecat.
Nu este greșit să ne dorim o cununie frumoasă sau un botez bine organizat. Bucuria unei familii este firească, iar dorința de a păstra amintirea unui asemenea moment nu are nimic condamnabil în sine. Problema începe atunci când toate aceste preocupări ajung să ocupe locul central, iar Sfânta Taină devine aproape un element decorativ al evenimentului, ceva ce trebuie inclus în program pentru că așa cere tradiția sau pentru că familia dorește să respecte o anumită imagine în fața rudelor și a prietenilor.
Am ajuns uneori să discutăm mai mult despre cum va arăta o cununie în fotografii decât despre făgăduințele pe care cei doi tineri le fac înaintea lui Dumnezeu. Ne preocupă dacă slujba se va desfășura exact la ora stabilită de organizator, dacă fotograful va putea surprinde fiecare moment și dacă toate preferințele mirilor vor fi respectate, însă prea puțin ne întrebăm dacă acești doi oameni înțeleg ce înseamnă să primească binecuvântarea lui Dumnezeu asupra căsniciei lor. În ziua cununiei, biserica nu este o sală elegantă în care se desfășoară un moment ceremonial, iar preotul nu este un prezentator care trebuie să respecte indicațiile organizatorului. Înaintea Sfântului Altar se petrece ceva mult mai profund decât poate surprinde orice aparat de fotografiat: doi oameni își așază viața sub binecuvântarea lui Dumnezeu și își asumă o cale pe care sunt chemați să o parcurgă împreună.
Aceeași mentalitate se poate observa și la botezuri. Uneori, părinții sunt preocupați de toate detaliile petrecerii, de numărul invitaților, de ținutele alese, de fotografii și de atmosfera pe care vor să o creeze, în timp ce semnificația Botezului rămâne undeva în plan secund. Copilul este adus în biserică pentru a primi Taina Botezului, prin care intră în viața Bisericii, devine mădular al Trupului lui Hristos și primește începutul unei vieți noi în Hristos. Este un moment de o însemnătate care depășește cu mult bucuria unei petreceri de familie. Cu toate acestea, uneori, discuțiile despre fotografierea copilului, despre poziționarea invitaților sau despre desfășurarea ceremoniei ajung să ocupe mai mult timp decât pregătirea sufletească a părinților și a nașilor.
Nu copilul trebuie să fie centrul unui spectacol religios, ci întâlnirea lui cu Hristos, iar cei care îl aduc la Biserică ar trebui să înțeleagă că primesc și o mare responsabilitate: aceea de a-l crește în credință, de a-l învăța rugăciunea și de a-i arăta, prin propria lor viață, ce înseamnă să fii creștin.
O altă problemă apare atunci când slujbele sunt privite exclusiv prin prisma banilor. Există oameni care întreabă mai întâi cât costă o slujbă și abia după aceea ce presupune ea, iar uneori întreaga relație cu preotul ajunge să fie purtată asemenea unei negocieri comerciale. Se discută despre preț, despre ce intră în suma respectivă, despre cât durează serviciul și despre ce anume ar trebui să primească familia în schimbul banilor oferiți.
Desigur, Biserica are cheltuieli, iar întreținerea unui lăcaș de cult presupune resurse materiale. Preoții au familii, responsabilități și nevoi firești, iar comunitățile trebuie să contribuie la buna funcționare a parohiilor. Nimeni nu contestă aceste realități. Dar trebuie să existe o deosebire limpede între susținerea materială a vieții bisericești și transformarea Sfintelor Taine într-un serviciu comercial. O contribuție pentru biserică nu cumpără harul lui Dumnezeu, iar banii nu pot deveni măsura unei lucrări sfințitoare.
Harul nu se negociază, rugăciunea nu se vinde, iar Sfânta Taină nu poate fi redusă la un produs pentru care cineva achită o sumă și așteaptă să primească exact ceea ce a comandat.
Aici apare și o responsabilitate deosebită a preotului. Într-o societate obișnuită să considere că orice lucru poate fi cumpărat, personalizat și adaptat preferințelor individuale, există riscul ca și slujitorul Bisericii să fie privit ca un prestator de servicii religioase. Unii îl caută pentru că au nevoie de o cununie, de un botez sau de o slujbă de pomenire, dar relația se încheie odată cu evenimentul, fără ca omul să simtă nevoia de a mai reveni la biserică.
Preotul nu este însă chemat să devină un executant al dorințelor fiecăruia. El trebuie să fie păstor, să îndrume, să explice, să mângâie și, atunci când este nevoie, să aibă curajul de a spune că anumite pretenții nu se potrivesc cu rânduiala Bisericii. Această responsabilitate nu îi oferă dreptul de a umili sau de a trata cu superioritate oamenii care nu cunosc suficient învățătura creștină. Dimpotrivă, îi cere răbdare și discernământ, pentru că mulți dintre cei care vin la biserică au crescut departe de o educație religioasă temeinică și nu înțeleg întotdeauna profunzimea slujbelor la care participă.
Un preot care explică sensul unei Taine poate schimba felul în care o familie se pregătește pentru acel moment. Un preot care acceptă orice solicitare doar pentru a nu pierde un eveniment riscă însă să lase impresia că rânduiala bisericească este negociabilă și că totul poate fi adaptat în funcție de dorințele clientului.
Și credinciosul are nevoie să se întrebe ce caută atunci când intră în biserică. Vine pentru că simte nevoia de Dumnezeu sau pentru că trebuie să îndeplinească o obligație de familie? Participă la Sfânta Liturghie pentru a se ruga și pentru a se împărtăși din viața Bisericii sau privește slujba ca pe un moment dintr-un program social? Îl caută pe Hristos sau caută doar un preot care să îi rezolve o nevoie punctuală?
Sunt întrebări care pot incomoda, dar răspunsurile lor ne pot ajuta să înțelegem cât de mult s-a schimbat uneori relația noastră cu sacrul.
Să ne imaginăm o familie care vine duminica la biserică pentru botezul copilului. Totul a fost pregătit cu mult timp înainte, invitații au sosit, fotograful își ocupă locul, iar părinții sunt atenți ca fiecare detaliu să iasă așa cum și-au dorit. Slujba începe, copilul este adus înaintea Sfântului Altar, iar preotul rostește rugăciunile rânduite. În acel moment se petrece ceva ce nu poate fi cumpărat și nici organizat de oameni: un copil este primit în Biserica lui Hristos.
După terminarea slujbei, familia pleacă spre restaurant, fotografiile sunt distribuite, invitații își amintesc de petrecere, iar imaginile ajung pe rețelele sociale. Peste câțiva ani, copilul va crește și poate va întreba ce s-a întâmplat în ziua botezului său. Părinții îi vor arăta fotografiile, îi vor povesti despre invitați și despre petrecere, dar oare îi vor putea spune și ce înseamnă să fii creștin? Îl vor duce duminica la biserică, îl vor învăța să se roage și vor încerca să trăiască ei înșiși după credința pe care au mărturisit-o atunci?
Adevărata pregătire pentru Botez începe, de fapt, după ce se sting luminile petrecerii, când părinții și nașii trebuie să transforme promisiunea făcută înaintea lui Dumnezeu într-o responsabilitate de fiecare zi.
Hristos nu a întemeiat Biserica pentru a oferi oamenilor servicii religioase la cerere. El a chemat oamenii la mântuire, la pocăință, la iubire și la o viață schimbată prin întâlnirea cu Dumnezeu. În Evanghelie vedem că Mântuitorul nu caută să mulțumească toate așteptările mulțimilor, iar atunci când oamenii înțeleg greșit rostul prezenței Sale, El le vorbește despre adevăr, chiar dacă acel adevăr nu este întotdeauna comod.
Cuvintele Sale către femeia samarineancă rămân esențiale pentru înțelegerea închinării adevărate: „Dumnezeu este Duh, și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4, 24). Așadar, adevărata întâlnire cu Dumnezeu nu depinde de decor, de fast sau de impresia pe care o lăsăm celor din jur, ci de sinceritatea inimii și de dorința de a trăi în adevărul credinței.
Biserica trebuie să rămână un loc în care omul vine cu bucuriile și durerile sale, unde găsește iertare, rugăciune, îndrumare și nădejde. Ea trebuie să îi primească pe cei care vin pentru prima dată, pe cei care au uitat drumul către Dumnezeu și pe cei care încă nu știu cum să se apropie de cele sfinte. Primirea lor trebuie să fie făcută cu dragoste, însă dragostea nu înseamnă renunțarea la adevărul Evangheliei și nici transformarea rânduielilor bisericești într-un catalog de opțiuni.
Poate că ar trebui să ne întoarcem cu toții la o întrebare simplă, dar care ne privește deopotrivă pe cei care slujim și pe cei care participăm la viața Bisericii: Când intrăm într-o biserică, ce așteptăm să primim și ce suntem pregătiți să oferim lui Dumnezeu?
Dacă venim doar pentru ca dorințele noastre să fie împlinite, riscăm să plecăm la fel cum am venit, preocupați de noi înșine și de așteptările noastre. Dacă venim însă cu dorința sinceră de a-L întâlni pe Hristos, atunci chiar și o slujbă simplă, fără fast și fără aparențe spectaculoase, poate deveni începutul unei schimbări adevărate.
Biserica nu are nevoie să concureze cu firmele de organizare a evenimentelor, iar preotul nu trebuie să devină un angajat al preferințelor noastre. Biserica are o misiune cu mult mai înaltă: să ne apropie de Dumnezeu și să ne însoțească pe drumul mântuirii.
Iar când vom înțelege din nou acest lucru, vom privi altfel un botez, o cununie, o slujbă de pomenire sau o Sfântă Liturghie. Vom înțelege că nu am venit să cumpărăm un moment frumos, ci să ne apropiem de o realitate sfântă, în fața căreia fiecare dintre noi este chemat să stea cu smerenie și cu inimă curată.



















