I

Icoanele, moaștele și obiectele de evlavie nu sunt talismane

Există în viața creștinului ortodox o apropiere firească de icoane, de sfintele moaște și de obiectele care ne amintesc de Dumnezeu și de sfinții Săi. Intrăm într-o biserică și ne îndreptăm instinctiv către icoana Mântuitorului, sărutăm chipul Maicii Domnului, ne închinăm înaintea moaștelor unui sfânt și aprindem o lumânare pentru cei vii sau pentru cei adormiți. Sunt gesturi pe care le-am învățat din familie, din copilărie, din participarea la slujbele Bisericii și care fac parte din frumusețea tradiției noastre ortodoxe.

Pentru mulți oameni, o icoană a Maicii Domnului a însoțit ani întregi viața unei familii, a fost așezată într-un loc de cinste în casă și a rămas martoră tăcută la rugăciunile, bucuriile și necazurile celor care au trăit acolo. Unii păstrează o iconiță primită de la părinți sau bunici, alții poartă la gât o cruciuliță, iar alții au acasă o fotografie cu locul în care s-au rugat înaintea moaștelor unui sfânt. Aceste lucruri au o încărcătură sufletească aparte și pot deveni repere ale unei vieți trăite în credință.

Problema apare atunci când începem să le atribuim puteri pe care Biserica nu le învață și când uităm că rostul lor este să ne apropie de Dumnezeu, nu să devină instrumente prin care încercăm să obținem anumite rezultate după propria noastră voință.

În zilele noastre, întâlnim uneori o formă de religiozitate în care icoanele, moaștele, mirul, agheasma sau anumite obiecte de evlavie sunt privite aproape ca niște talismane. Oamenii le caută pentru că au auzit că aduc noroc, că îndepărtează automat necazurile, că protejează casa de orice rău sau că garantează rezolvarea unei probleme. Se vorbește despre anumite icoane ca și cum ar avea o putere independentă de Dumnezeu, iar despre anumite obiecte binecuvântate ca și cum simpla lor prezență ar putea schimba orice împrejurare.

Ajungem astfel să ne apropiem de lucrurile sfinte cu o mentalitate care seamănă mai mult cu superstiția decât cu credința creștină.

Să ne imaginăm un om care primește de la o mănăstire o iconiță a unui sfânt. O așază în mașină, fiindcă a auzit că îl va proteja de accidente, apoi cumpără o altă icoană pentru casă, despre care cineva i-a spus că aduce spor și bunăstare. Mai târziu, primește o sticluță cu agheasmă și o păstrează cu convingerea că, atât timp cât se află în locuință, nimic rău nu se poate întâmpla familiei sale. Toate aceste lucruri pot avea un loc firesc în viața lui religioasă, dar gândirea din spatele lor merită cercetată. Se roagă el înaintea icoanei, cerând ajutorul lui Dumnezeu, sau consideră că simpla posesie a obiectului îi oferă o protecție garantată?

Diferența este esențială.

Icoana nu este un obiect magic și nici o imagine căreia îi atribuim o putere autonomă. Ea ne pune înainte chipul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al sfinților și ne ajută să ne îndreptăm mintea și inima către cei reprezentați. Atunci când sărutăm o icoană, cinstirea noastră se îndreaptă către persoana înfățișată, nu către lemnul, culoarea sau materialul din care a fost realizată. Așa cum cinstim fotografia unei persoane dragi fără să confundăm fotografia cu persoana însăși, tot astfel înțelegem că icoana ne ajută să intrăm într-o relație de cinstire și rugăciune cu Dumnezeu și cu sfinții Săi.

Sfântul Ioan Damaschin a apărat cinstirea sfintelor icoane, arătând că, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, materia poate deveni purtătoare a lucrării harului. Creștinismul nu disprețuiește materia, pentru că Dumnezeu Însuși a luat trup omenesc. Tocmai această realitate stă la baza teologiei icoanei. Cinstirea nu se oprește la obiectul material, ci se îndreaptă către persoana reprezentată.

Același lucru trebuie înțeles și atunci când vorbim despre sfintele moaște. Ele sunt cinstite de Biserică pentru că trupurile sfinților au fost temple ale Duhului Sfânt, iar viața lor a fost o mărturie a lucrării lui Dumnezeu în om. Nu ne închinăm materiei ca unei divinități și nici nu considerăm că o părticică de moaște ar funcționa asemenea unui obiect care împlinește automat dorințele celui care se apropie de ea.

Când ne închinăm înaintea moaștelor unui sfânt, cerem mijlocirea lui înaintea lui Dumnezeu, ne amintim de viața sa și căutăm să înțelegem ce l-a făcut să ajungă la o asemenea apropiere de Hristos. În spatele fiecărui sfânt există o viață concretă, cu încercări, renunțări, rugăciune și luptă împotriva propriilor slăbiciuni. Moaștele ne amintesc că sfințenia nu este o poveste îndepărtată, ci o realitate la care omul este chemat.

Din păcate, uneori, omul se oprește la obiectul material și uită tocmai această chemare.

Vedem pelerini care călătoresc sute sau mii de kilometri pentru a se închina la moaștele unui sfânt, iar acest lucru poate fi o binecuvântare. Însă ar trebui să ne întrebăm dacă, după o asemenea întâlnire, încercăm să înțelegem și viața celui pe care l-am cinstit. Dacă ajungem la moaștele unui sfânt cunoscut pentru iertarea vrăjmașilor, suntem dispuși să iertăm și noi? Dacă ne închinăm unui cuvios care a trăit în smerenie, încercăm să ne înfrânăm mândria? Dacă cerem mijlocirea unui sfânt care și-a dedicat viața ajutorării celor săraci, suntem atenți la oamenii aflați în nevoie în jurul nostru?

Nu putem să ne apropiem de sfinți numai pentru ceea ce sperăm să obținem de la ei, ignorând felul în care au trăit.

Există și o altă manifestare a acestei mentalități, pe care o întâlnim în discuțiile dintre credincioși. Unii întreabă ce icoană trebuie să cumpere pentru o anumită problemă, ce sfânt trebuie să cheme pentru a obține un anumit lucru sau ce obiect binecuvântat trebuie să aibă în casă pentru ca necazurile să dispară. Se creează astfel impresia că fiecare nevoie are un obiect religios corespunzător, iar credința se transformă într-un fel de sistem de soluții rapide.

Un om bolnav caută o anumită icoană pentru vindecare, altul cumpără un obiect despre care i s-a spus că aduce spor în casă, iar cineva păstrează o iconiță în portofel convins că astfel va avea noroc în toate împrejurările. Nu obiectele în sine sunt problema, ci felul în care ajungem să ne raportăm la ele. Când încrederea noastră se mută de la Dumnezeu către un obiect căruia îi atribuim o putere proprie, ne îndepărtăm de sensul adevăratei credințe.

Dumnezeu nu poate fi controlat prin obiecte sfințite, după cum nici sfinții nu sunt chemați să îndeplinească automat orice dorință omenească. Ei sunt prietenii lui Dumnezeu și mijlocitori înaintea Lui, iar cinstirea lor trebuie să ne ajute să creștem în credință și să ne apropiem de modelul lor de viață.

Să privim, de exemplu, la Sfântul Nectarie. Mulți oameni merg la Egina pentru a se închina la sfintele sale moaște și se roagă pentru sănătate, pentru cei bolnavi și pentru familiile lor. Este o evlavie frumoasă și firească. Dar viața Sfântului Nectarie ne oferă mult mai mult decât prilejul de a-i cere ajutorul. El ne învață răbdarea în fața nedreptății, smerenia în fața defăimării și puterea de a nu răspunde urii cu ură. Dacă îi cerem ajutorul, dar refuzăm să urmăm măcar puțin exemplul său de viață, riscăm să transformăm cinstirea într-o simplă cerere adresată unui protector.

La fel se întâmplă atunci când ne rugăm Maicii Domnului. O cinstim pentru că este Născătoarea de Dumnezeu, pentru că a primit cu smerenie voia Lui și a rămas credincioasă până la capăt chemării sale. Când ne apropiem de icoana ei, nu căutăm un obiect care să ne împlinească dorințele, ci ne încredințăm rugăciunilor sale și încercăm să învățăm din ascultarea și credința ei. Cuvintele pe care le-a spus la nunta din Cana Galileii rămân un îndemn pentru fiecare generație: „Faceți orice vă va spune El” (Ioan 2, 5).

Acesta este, de fapt, rostul cinstirii sfinților: să ne îndrepte către Hristos.

Ar trebui să fim atenți și la felul în care se răspândesc anumite povești despre obiecte religioase. Uneori, cineva afirmă că o anumită icoană trebuie așezată obligatoriu într-un anumit loc, că o anumită rugăciune trebuie citită de un anumit număr de ori sau că un obiect primit de la o mănăstire nu trebuie înstrăinat niciodată, altfel se va întâmpla ceva rău. Alteori, oamenii sunt speriați cu tot felul de avertismente despre consecințele nerespectării unor practici inventate.

Aceste afirmații pot întreține frica și pot transforma evlavia într-o permanentă neliniște. Omul ajunge să se teamă că a greșit dacă a uitat să rostească o rugăciune, dacă a pierdut o iconiță sau dacă nu a respectat o anumită regulă despre care a auzit de la cineva. În loc să găsească în credință pace și apropiere de Dumnezeu, ajunge să trăiască sub presiunea unor obligații care nu au temei în învățătura Bisericii.

Credința ortodoxă nu este o colecție de formule magice și nici o succesiune de gesturi pe care trebuie să le îndeplinim pentru a obține protecție. Rugăciunea are nevoie de sinceritate, iar gesturile de evlavie își găsesc sensul atunci când exprimă credința inimii.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să privim cu indiferență icoanele, moaștele sau obiectele binecuvântate. Dimpotrivă, ele trebuie cinstite cu respect, păstrate cu grijă și folosite potrivit rostului lor. Dar respectul față de cele sfinte nu trebuie confundat cu atribuirea unor puteri magice și nici cu ideea că simpla lor prezență ne scutește de responsabilitatea unei vieți creștine.

Putem avea în casă icoane frumoase și, în același timp, să nu ne rugăm niciodată înaintea lor. Putem purta la gât o cruciuliță, dar să trăim cu ură față de aproapele. Putem să ne închinăm la sute de sfinte moaște și să nu fim în stare să cerem iertare unui om pe care l-am rănit. Putem cumpăra numeroase obiecte de la pangarele mănăstirilor, dar să nu avem disponibilitatea de a schimba nimic în comportamentul nostru.

Adevărata cinstire începe să se vadă în viața de fiecare zi, acolo unde nu există pelerini în jurul nostru, unde nu ne privește nimeni și unde nu avem ocazia să arătăm altora cât de evlavioși suntem.

Poate că avem nevoie să ne întoarcem la sensul profund al acestor lucruri. Icoana trebuie să ne amintească de Hristos și să ne îndemne să-I urmăm poruncile. Sfintele moaște trebuie să ne vorbească despre sfințenie și despre posibilitatea unei vieți transformate prin harul lui Dumnezeu. Obiectele de evlavie trebuie să ne însoțească rugăciunea și să ne ajute să păstrăm vie legătura cu Biserica.

Când ne apropiem de ele cu această înțelegere, gesturile noastre capătă adevărata lor valoare.

Să nu căutăm în sfinți niște protectori pe care îi chemăm numai atunci când avem nevoie și de la care așteptăm rezolvarea tuturor problemelor. Să-i cinstim ca pe niște oameni care L-au iubit pe Dumnezeu mai presus de orice și care ne arată, prin propria lor viață, că și noi putem merge pe drumul sfințeniei.

Iar atunci când sărutăm o icoană, să ne gândim și la ceea ce ne cere chipul pe care îl avem înaintea ochilor. Când ne închinăm la moaștele unui sfânt, să ne întrebăm ce putem învăța din viața lui. Când luăm acasă un obiect binecuvântat, să nu credem că am cumpărat o garanție împotriva necazurilor, ci să-l privim ca pe o amintire a credinței pe care suntem chemați să o trăim.

Sfinții nu ne cheamă să adunăm obiecte care să ne apere de viață, ci să urmăm calea care ne apropie de Hristos. Iar cea mai frumoasă dovadă că i-am cinstit cu adevărat nu este numărul icoanelor pe care le avem în casă sau al moaștelor la care ne-am închinat, ci schimbarea pe care o putem vedea în propria noastră inimă.

0 Shares