Sunt credincios, dar nepracticant”6 min read

Sunt credincios, dar nepracticant” sau „cred în Dumnezeu, cred în Hristos, dar în biserică nu”. Iată frazele pe care le repetă zeci de mii de tineri astăzi. Iată că atât de mulţi „credincioşi” – botezaţi cel mai adesea în Biserica Ortdoxă – , nu „merg la biserică” şi declară că nu sunt „practicanţi”. Dar care este această credinţă pe care nu o punem în aplicare? Cine este acest Dumnezeu în care credem dar pe care nu căutăm să-L întâlnim? Cine este acest Hristos pe care Îl cinstim şi cu care nu vrem să ne unim? Ce este această biserică de care ne ţinem departe?

„Cred că este cineva acolo sus”, „Îl admir şi Îl respect pe Hristos”… Este adevărat, aceşti oameni nu sunt atei. Ei sunt în confuzie în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, cred că Iisus este o persoană admirabilă, însă nu caută prea mult să aprofundeze legătura cu El. Această credinţă şi această admiraţie nu îi angajează la nimic; inima lor rămâne împietrită. Le inspiră doar câteva sentimente bune: ei nu vor să facă rău nimănui, nu le place violenţa, sunt mereu gata să ajute pe cineva; de fapt, sunt nişte „oameni de treabă”.

În faţa lui Hristos, avem de ales: ori Îl iubim, ori Îl răstignim! El este ori piatra din capul unghiului ori piatra de care ne poticnim. Dacă credem în El, îi urmăm Lui; dacă avem credinţa că El este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Lui îi dăm toată viaţa noastră. Credinţa în Cel Înviat devine astfel ţelul vieţii noastre. Liturghia de duminică dimineaţă, unirea cu Trupul şi Sângele Său prin Euharistie, devin momentul crucial al săptămânii.

Dumnezeu este totul sau nimic. El nu poate fi un element, un aspect, o parte din viaţa noastră. Altfel, El n-ar mai fi Dumnezeu. Dacă credem în El, îi şi urmăm Lui. Şi dacă credem că Hristos este Dumnezeu, că El a înviat cu adevărat din morţi, că El este prezent în Liturghie, că El vine să se întâlnească cu noi pentru a ne schimba vieţile, pentru a ne vindeca, pentru a ne elibera din stăpânirea morţii, să ne introducă în intimitatea vieţii Sfintei Treimi, atunci cum putem să nu fim practicanţi? Dacă cineva îţi dă întâlnire pentru a-ţi da un miliard de dolari, şi dacă tu îl crezi, nu te duci la întâlnire? Ei bine, Hristos îşi promite mult mai mult, El îţi dă Duh Sfânt, adică pe Însuşi Dumnezeu: „Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi cele bune fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri vă va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El?” Pentru aceasta El îţi dă întâlnire la Potir. Poţi tu să-L crezi şi să nu te duci la întâlnire? Poţi fi tu credincios sincer şi să nu fii şi practicant?

    Noi suntem ramurile unei viţe al cărei trunchi este Hristos, mădularele unui Trup al cărui Cap este Hristos, pietre vii a unei zidiri duhovniceşti care se sprijină pe piatra cea din capul unghiului. Sfântul Apostol Pavel ne spune că prin botez am fost altoiţi în Hristos. Prin  împărtăşanie, devenim un singur Trup cu El.

Faptul că atât de mulţi oameni nu cred în Biserică şi nu sunt „practicanţi” arată fără îndoială o înţelegere greşită asupra sensului cuvântului „Biserică” şi a realităţii pe care el o exprimă. Biserica, pentru Franţa Evului Mediu însemna papalitatea, episcopatul, clerul, parohiile, organizaţiile ecleziastice, într-un cuvânt, instituţia pe care istoricii şi sociologii pot să o descrie, aceea pe care un necredincios poate să o cunoască la fel de bine ca şi un credincios. Este acea instituţie, cu fastul, dar şi ororile sale, pe care reforma protestantă a respins-o, care a dezvoltat o concepţie prea individualistă şi prea interiorizată a vieţii creştine. Aceasta s-ar situa în mod exclusiv la nivelul conştiinţei personale, o afacere între mine şi Dumnezeu, fără niciun mijlocitor în afară de Hristos. Slăbiciunile şi greşelile bisericii-instituţie au contribuit la dezvoltarea acestui punct de vedere, nu doar în mediul romano-catolic şi printre protestanţi, ci chiar şi printre ortodocşi, adesea mai cuprinşi de o concepţie catolică sau protestantă, decât de un autentic simţământ ortodox despre Biserică.

Este necesar, aşadar, într-o manieră urgentă, de a redescoperi adevăratul sens al Bisericii. Pentru aceasta, să-l ascultăm pe marele prooroc Isaia, care într-o alcătuire pe care o cântâm atât la slujba Cununiei, cât şi la hirotonia întru diacon, preot sau arhiereu, spune: „Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece, şi a născut Fiu pe Emanuel, pe Dumnezeu şi Omul; Răsăritul este numele Lui, pe Care slăvindu-L, pe Fecioara o fericim”. Emanuel, în ebraică, înseamnă „Dumnezeu este cu noi”. Acesta este numele dat lui Iisus. Iar „Dumnezeu este cu noi” înseamnă Biserica. Nu spune Dumnezeu este cu mine, ci Dumnezeu este cu noi.

După naşterea Sa din Fecioara Maria, Dumnezeu este cu noi: „că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Cel răstignit şi înviat este Viu. El continuă să fie cu noi. Iar Biserica este această prezenţă a Celui Răstignit în mijlocul credincioşilor care alcătuiesc acelaşi trup cu El, care sunt Trupul Lui, El fiind Capul. Această unire tainică – pe care Duhul Sfânt o realizează între Hristos şi credinioşi – reprezintă Biserica. „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”. Noi suntem ramurile unei viţe al cărei trunchi este Hristos, mădularele unui Trup al cărui Cap este Hristos, pietre vii a unei zidiri duhovniceşti care se sprijină pe piatra cea din capul unghiului. Sfântul Apostol Pavel ne spune că prin botez am fost altoiţi în Hristos. Prin  împărtăşanie, devenim un singur Trup cu El: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine, şi Eu întru el”. Aceasta este taina pe care o săvârşeşte Duhul Sfânt. Însă dacă nu credem în Duhul Sfânt, nu credem nici în Biserică.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments